Aşa cum vă spuneam în articolul precedent, cele mai interesante lucruri în ”evoluţia” turismului local s-au întâmplat după 1989. Primul dintre ele a fost explozia necontrolată înregistrată în construirea de locuinţe şi case de vacanţă. Mulţi dintre iubitorii muntelui care au capătat, prin forţa împrejurărilor şi o stare materială prosperă, şi-au construit pe Valea Prahovei propriile case. Legătura cu turismul esta aceea că tocmai aceşti oameni erau clienţii fideli ai hotelurilor şi că în noile locuinţe nu au venit singuri ci împreună cu prietenii sau cunoştinţele. În scurt timp, în lipsa unei strategii de dezvoltare locală şi a unor reglementări urbanistice ferme, hotelurile din zona şi-au pierdut exact segmentul de clientelă fidelă pe care contaseră până atunci.
Un alt fenomen important a fost dispariţia sau diminuarea drastică a activităţii multor unităţi industriale. Efectul imediat a fost concedierea sau dispersarea masivă a forţei de muncă urmată de depopularea cartierelor muncitoreşti de blocuri. Pe acest fundal, pentru cei care nu aveau posibilitatea să-şi construiască o locuinţă, a apărut o nouă oportunitate: ”apartamentul de vacanţă”. Acesta oferea la un preţ mult mai mic, un confort mai redus faţă de o locuinţă,  dar mai bun faţă de o cameră de hotel şi, în plus, era o proprietate şi o investiţie. Astfel, o largă categorie de turişti ocazionali ai hotelurilor din zonă s-a restrâns dramatic şi, într-o perioadă relativ scurtă de timp, în care în mod paradoxal au continuat investiţiile în turism, hotelurile vechi şi noi s-au trezit fără turişti. Ca din senin, a apărut atunci o soluţie inedită, o adaptare la noua situaţie: ”turismul de conferinţe” care, deşi reuşea doar periodic să umple hotelurile, a menţinut mult timp activitatea turistică peste limita de avarie.
În paralel cu zbaterile disperate pentru supravieţuire ale adevăratului turism, pe fundalul unei greşite înţelegeri a cuvântului ”democraţie” şi sub privirile complice ale autorităţilor, a apărut şi a prosperat ”turismul la negru”, promovat ca alternativă pentru cei mai săraci. Şi tot în acelaşi timp, drumeţia a devenit o aventură pe traseele montane neîntreţinute şi prin pădurile pline de urşi iar schiul s-a transformat rapid într-un sport exclusivist şi extrem de costisitor.

Astăzi, locuinţele care puteau fi făcute s-au cam făcut, apartamentele eliberate din cartierele rezidenţiale s-au ocupat, firmele multinaţionale şi-au raţionalizat sever cheltuielile şi turismul înregistrează un nou regres pe fondul diminuării veniturilor turiştilor, a concurenţei din exterior şi a unei îngrijorări generale. Segmentele care s-au ”adaptat” cel mai rapid în Sinaia la această nouă situaţie sunt: ”turismul la negru”, turismul” de criză – de doi bani” şi cel ”cu portbagajul”
”Agenţii” turismului la negru te trag de mânecă încă din gară sau din centrul staţiunii, oferindu-ţi spaţii de cazare ieftine, pentru că ei nu plătesc taxe, dar neomologabile. Turismul de criză se manifestă agresiv prin unităţi turistice noi, dar indecente sau ilegale care promovează ostentativ preţuri de dumping. Dar cel mai inedit şi îngrijorător prin proporţiile lui este turismul  făcut de cei ce sosesc dimineaţa, vin cu portbagajul plin, se opresc pentru o zi pe marginea drumului iar seara se întorc la casele lor, fără să consume nimic din serviciile staţiunii. Toţi aceştia sunt cei ce aglomerează drumurile, care îşi abandonează proprii câini, care umplu văile şi apele de gunoaie şi care participă copios la demonetizarea imaginii unei staţiuni de elită.
În doar câteva decenii, am coborât ştacheta calităţii turismului de la hotelurile de lux din jurul Cazinoului din Sinaia, la turismul cu portbagajul iar lucrul acesta nu se întâmplă din cauza ”crizei” ci doar pentru că noi permitem să se întâmple. arh. Nicolae Dan MANEA