Dacă ne amintim de teoria evoluţionista enunţată de Darwin, ştim atunci că ea se baza pe două fenomene simple: selecţia naturală şi adaptarea la condiţiile externe. Pornind de la acest fapt şi de la concluzia unui articol trecut, conform căreia turismul reprezintă viitorul staţiunii Sinaia, mi-am propus să vă prezint „evoluţia” în timp a acestui domeniu de activitate.
Sinaia s-a lansat în turism ca staţiune balneară, valorificând factorii de mediu locali favorabili: aer, apă, linişte, peisaj. Sub presiunea tot mai numeroşilor turişti, în scurt timp, apare şi primul hotel balnear „băile de hidroterapie”, ridicat cam pe amplasamentul de azi al hotelului Palace.
Mai târziu, atracţia exercitată de castelul Peleş, completată cu prezenţa frecventă în zonă a familiei regale, dar şi situarea localităţii aproape de Bucureşti, pe una dintre cele mai importante căi de comunicaţie, au transformat Sinaia în cea mai cunoscută staţiune turistică montană a ţării. Promovând un turism de lux, adresat, în primul rând, elitelor societăţii şi oamenilor cu bani, Sinaia, care funcţiona deja pe post de „capitală de vară” a României, găzduia, an de an, pe cei mai de seamă oameni politici şi de cultură ai ţării, câştigând, în scurt timp, şi un binemeritat renume internaţional. În această perioadă, se construiesc cele mai valoroase clădiri turistice ale oraşului: hotelurile Caraiman, Palace, Păltiniş, Parc, Cerbul, Alpin (Cota 1400) şi Casinoul.
Tot în acea vreme, motivată de frumuseţea munţilor Bucegi, se lansează o formă nouă de turism, extrem de accesibilă: drumeţia montană. Pe platou şi la poalele lui, apar primele cabane şi adăposturi, mare parte realizate de Turing-Club-ul Român: casa Bravi (Caraiman), casa Peştera, casa Omu, cabanele Piatra Arsă, Vârful cu Dor sau Piscul Câinelui. Atât drumeţia, cât şi turismul balnear erau considerate, în acele timpuri, „la modă”, fiind percepute de societatea vremii ca o expresie a noului şi a modernităţii aduse de influenţa vestului.

A urmat perioada comunistă, în care staţiunea şi-a mărit constant baza materială, şi-a păstrat statutul privilegiat şi denumirea de „perlă a Carpaţilor”, şi-a conservat câteva zone destinate în continuare categoriilor sociale privilegiate (zona Cumpătu, zona Furnica şi complexul Peleş), dar, odată cu programul de industrializare forţată, a apărut şi o nouă orientare: turismul de masă, muncitoresc. Cantitatea şi egalitarismul sunt regulile de bază ale acelei perioade, în care apar noi hoteluri de capacităţi exagerat de mari, cele vechi sunt extinse sau reabilitate, multe locuinţe naţionalizate sunt transformate în vile turistice, cabanele şi căile de acces spre munte sunt modernizate (ex.: drumul nou al Cotei 1400, cele două telecabine, Poiana Stânii), iar Sinaia devine capitala turismului din România, câştigând, an de an, primul loc în întrecerea socialistă.
Influenţele acestor perioade diferite se văd şi în evoluţia arhitecturii din Sinaia. V-am prezentat „faţă în faţă” două hoteluri: hotelul Parc, realizat de arh. Paul Smărăndescu, la care se văd preocuparea pentru frumos, caracterul exclusivist şi de lux, preluarea unor elemente arhitecturale tradiţional româneşti şi integrare în cadrul construit existent; şi, de cealaltă parte, hotelul Sinaia, unde apare evident că doar numărul cât mai mare de camere, mărimea sălilor de mese, împreună cu economia mijloacelor de exprimare şi ignoranţa faţă de vecinătăţi au dat naştere unei clădiri masive, agresive şi lipsite de personalitate.
Cele mai interesante lucruri în turismul local s-au întâmplat, însă, după 1989 şi, ca să nu trecem în grabă peste ele, vă propun să le discutam pe îndelete, în a doua parte a acestui articol.arh. Nicolae Dan MANEA