Ce urmează după cuvânt?
Întotdeauna am simţit o jenă socială când am fost pus în situaţia de a vorbi sau a scrie despre aleşii noştri, despre cei ajunşi în fruntea frunţilor administrative. Echilibrul între înjurătură şi discurs e, oricum, greu de păstrat, dar cel mai important lucru, pentru mine, a fost tentaţia de a mă prezenta în toată splendoarea facultăţilor mele mintale şi educaţionale. Cu alte cuvinte, nu mi-a plăcut niciodată să combat cu virulenţa specifică unui dulău din rasa media, scăpat, parcă, din lanţul democraţiei şi al libertăţii de exprimare, sau să mârâi afectat de importanţa subiectului şi să-mi zbârlesc părul de pe ceafa de lup moralist. Fiecare cu stilul său…
Iar eu am preferat poanta, conştient de eleganţa hazului de necaz atunci când, din păcate, scriem şi citim, glumim şi râdem între noi. Ei, aleşii, nu mai sunt de multă vreme aşa cum am dori. Nu mai văd ca noi, nu mai aud ca noi, nu mai simt şi nu mai gândesc ca noi. Pur şi simplu văd, aud, simt şi gândesc selectiv şi preferenţial şi fac totul de un altfel sordid.
Când nici măcar scandările mulţimii din piaţă nu au ecou, am senzaţia că am votat o altă specie, diferită până la absenţa empatiei, specie care nu mai poate fi dominată prin logos, indiferent de locul rostirii. Mă tem că politicianul autohton e o bestie care nu poate fi îmblânzită prin cuvinte. Adrian RADULESCU
