Din primele zile lucrate în presă am înţeles un lucru pe care l-am considerat şi îl consider vital pentru mine ca individ, ca entitate socială, ca existenţă individuală, ca existenţă în cuplu, în familie, în cerc de prieteni: e foarte important să nu ajungi să gândeşti tot timpul ca un ziarist. Cu alte cuvinte, deformaţia profesională poate fi, consider, asemeni unui cancer mental care atacă sinapsele născute din normalitatea gândirii de om simplu. Şi reacţiile sunt pe măsură.
Sunt eu, unul dintre cei ce vede şi aude, mereu dator să vorbească, să scrie? Ce şi cum?

În vremea crizei de moarte din Sănătate, ziariştii scriu despre sistemul bolnav, închideri de spitale, reducerea numărului de paturi, despre transferul bolnavilor la alte instituţii şi spectrul şomajului care planează asupra angajaţilor. Scriu cu agresivitate, aşa cum se presupune că ar merita să vadă ochii autorităţilor iresponsabile, dar cu poftă de lectură gazetărească la cafeaua de la prima oră. Ca şi cum noi ne gândim la sănătatea tuturor, iar ei, oamenii simpli, se gândesc doar la sănătatea lor.
Pentru oricare pacient din România, criza asta nu e un subiect, ci un lucru atât de trăit, încât a devenit banal! Unul pe care vor dori să nu-l mai citească, să nu-l mai privească, să nu-l mai asculte… Iar, la nevoie, vor şti să păstreze un moment de reculegere, pe care, mă întreb, eu cum aş putea să-l ţin în scris? Adrian RADULESCU