Mă gândesc să continuam azi dialogul nostru pe tema limbajului şi vă propun la început să vorbim despre analfabetism. Să nu ştii să scrii sau să citeşti, să nu te poţi exprima corect şi fluent, constituie un handicap greu de suportat pentru că, imposibilitatea de a comunica duce la excluderea şi, în final, la izolarea acelui individ. Să fii analfabet în arhitectură, înseamnă să nu ai pregătirea şi să nu deţi mijloacele necesare pentru a te exprima corect. Vedem deseori clădiri rigide, seci, disproporţionate, insipide, agresive sau greşit poziţionate. Multe dintre ele sunt ”operele” unor nespecialişti: ingineri, topografi sau a proprietarilor înşişi (pentru că la fotbal şi la arhitectură, nu-i aşa, se pricepe oricine). Aceste clădiri apar şi pe fundalul unei îngăduinţe complice a celor care avizează şi autorizează, o dovadă în plus a incompetenţei celor din urmă. Despre o clădire proiectată doar de arhitect se spune că va fi atât de îndrăzneaţă, încât se va dărâma singură. Despre aceiaşi clădire proiectată doar de inginer, se spune că va fi atât de urâtă încât va trebui dărâmată. La nivelul unei localităţi sau al unei străzi, o astfel de clădire hidoasă va funcţiona pe principiul ”mărului stricat”, alterând aspectul şi valoarea imobiliară a vecinatăţilor imediate, a străzii sau a zonei, un motiv suficient de puternic pentru ca vecinii să reacţioneze la astfel de accidente, apărându-şi propriile drepturi. De prea mult uitat la televizor la filme străine, de prea multă muzică străină ascultată la radio şi de prea multă tehnologie coborâtă pe capul nostru cu programe, prospecte şi meniuri în alte limbi, asistăm, mai mult sau mai puţin lucizi, la o internaţionalizare a limbajului. Există deja un mare număr de cuvinte, în special neologisme, care se pronunţă şi se scriu aproximativ la fel în multe limbi de pe glob. De procesul de internaţionalizare nu a scăpat nici arhitectura. Cu rare excepţii, noile clădiri de pe întreg globul au ajuns să semene unele cu altele, aruncând în plan secundar arhitectura tradiţională şi specificul local. Aşa cum se întâmplă şi la Sinaia, introducerea cu obrăznicie în zone istorice bine definite, a unor construcţii noi, agresive şi lipsite de personalitate, a căror singură ”calitate” este că sunt mari, a produs deja răni adânci şi pe termen lung, greu de vindecat. Mai mult, vechile clădiri de patrimoniu sunt fie demolate cu sadism fie ”renovate” căpătând în final chipul şi asemănarea unei epoci pe care au avut neşansa să o apuce. Şi uite aşa, în oraşul devenit ”city”, declarat staţiune ”forever” şi în care administratorii ”trendy” au devenit ”manageri”, puţinele lucruri rămase de admirat nu se mai numesc frumoase, ci sunt ”cool” sau ”mişto”. Nu întâmplător am lăsat termenul ”mişto” la urmă pentru că, de mult îmi doresc să fac un comentariu despre arhitectura ţigănească. Palatele ţigăneşti, cele cu cât mai multe turnuri, cu rânduri de streaşini suprapuse, cele care etalează o cromatică agresivă, ni se par celor mai mulţi dintre noi stânjenitor de mari, de groteşti, de ciudate şi de diferite faţă de ceea ce suntem obişnuiţi să vedem. Dacă ne uităm însă inapoi, la istoria acestei minorităţi şi privim arhitectura din ţinuturile din care au migrat spre Europa, vom constata cu surprindere o mare asemănare cu pagodele din China sau Mongolia sau cu arabescurile şi cromatica clădirilor indiene. Aceste palate sunt de fapt, mai presus de aspectul lor discutabil, o expresie contemporană a unei străvechi tradiţii imprimată genetic în mentalul acestei minorităţi. Într-o ţară în care românii nu au reuşit să impună un stil arhitectural naţional (ultima tresărire a arhitecturii româneşti a fost stilul neo-românesc de la început de secol XX), o minoritate etnică reuşeşte instinctiv să producă o arhitectură tradiţională specifică şi conformă istoriei ei.

Ce ziceţi, o fi de bine sau de rău? arh. Nicolae Dan MANEA