Dumnezeu a spus: să nu minţi!; şi oamenii au inventat o zi în care sărbătoresc minciuna: ziua păcălelii (1 aprilie). Oamenii nu sunt multumiţi doar să devină păcătoşi atunci când mint, dar se şi laudă cu asta, ridicând minciuna la rang de zeitate. Este foarte greu să ajungi să fi un arhitect bun. Trebuie să fi ponderat, atent, demn, să ai bun simţ şi să poţi pune în just echilibru interesul tău, pe cel al clientului tău, dar şi pe cel al celor din jurul tău, fie că ei se numesc vecini sau întregul oraş, un copac sau muntele din apropiere. În ziua de azi, însa, în România, eşti considerat un ”arhitect bun” doar dacă te poţi strecura în echilibru la marginea legii, dacă nu spui întregul adevăr şi încalci regulile jocului urmărind doar interesul celui care te plăteşte, dacă te supui deci stăpânului suprem: banul. Nu este bun cel care face o clădire frumoasă, modestă şi bine integrată în context. Este bun cel care poate face o clădire cât mai mare, cu cât mai multe etaje şi cu cât mai mulţi metrii pătraţi în plus. Legile de urbanism par făcute doar pentru proşti iar încălcarea lor, prin abile interpretări şi subtile complicităţi interesate, a devenit şi aici un sport la modă. Aşa au apărut în Sinaia monstruoasele dezvoltări imobiliare de la Carbonit, Colina Florilor sau Colina Marei. Aşa s-au făcut sălbaticele defrişări din Cumpătu sau de pe Furnica. Toate au început fluturând stindardul ”dezvoltării”, cu o mică minciună nevinovată, şi s-au sfârşit cu o realitate dureroasă pe care şi noi, dar şi Sinaia o vom plăti mulţi ani de acum înainte.
Dumnezeu a spus: să nu furi!; şi oamenii au făcut din furt o meserie şi mai nou, o obişnuinţă. Secretara care ia acasă de la birou o agendă şi un pix nu consideră că fură. La fel şi muncitorul care pleacă acasă cu câteva şuruburi sau vânzătoarea care nu îţi dă restul, nici unul nu se simte hoţ. Asfaltezi un drum, să-i zicem, la nimereală, pe strada Kogălniceanu, care după prima ploaie trebuie iarăşi reparat, pui o conductă nouă şi la câteva zile se strică, începi să ridici o clădire şi eşti lăsat să o modifici de atât de multe ori încât, la final, ea nu mai are nici o legătură cu ce s-a avizat iniţial. Şi ce dacă, nici acestea nu sunt considerate a fi furt.
Dumnezeu a spus: să nu ucizi!; şi oamenii au zidit închisori în care, pentru a-i izola pe criminali se cheltuie mai mulţi bani decât pentru pensia unui bătrân care a muncit cinstit şi din greu întreaga lui viaţă. Dacă te gândeşti că omul e făcut după chipul şi asemănarea Creatorului, a omorî este de fapt, un atentat la credinţă şi la divinitate. Nu ştiu arhitecţi care să fi ucis vreun om. Cunosc în schimb arhitecţi care omoară cu bună ştiinţă case vechi, indiferent dacă sunt sau nu de patrimoniu. Cunosc oameni care văd, aud şi trec mai departe nepăsători sau mai rău, prin argumente sofisticate încearcă să îşi justifice gestul. Poţi ucide nu doar cu fapta, ci şi cu vorba, cu ignoranţa, cu nepăsarea sau cu tăcerea. Stau mărturie clădirile lăsate în paragină peste tot în Sinaia ca şi amintirea numeroaselor clădiri demolate abuziv în ultimii ani.

Dumnezeu a spus: să nu preacurveşti!; şi am ajuns să trăim azi în ţara compromisului, a lui” lasă că merge şi aşa”. Cei mai mulţi îl interpretează pe ”să nu preacurveşti” cum că totuşi s-ar putea dar, doar puţin şi nu mereu. Cam tot la fel cum reuşim noi să interpretăm de regulă legile şi regulamentele. Chiar şi atunci când scrie negru pe alb că nu poţi construi într-un loc, cu mai mult de două etaje, se poate, nu-i aşa, şi cu trei, şi cu mai multe, cu condiţia ca ele să fie puţin mai mici şi nu peste tot. Aşa se naşte excepţia care mai apoi devine regulă, regula care distruge treptat echilibrul unei aşezări, a unei familii, a unui om.
Poţi păcătui în viaţă. Poţi păcătui şi în arhitectură. Dar nu te amăgi şi nu fă din asta un obicei pentru că indiferent ce-ai crede sau ce-ţi vor spune alţii să crezi, a minţi, a fura, a preacurvi sau a ucide au fost şi vor rămâne păcate. arh. Nicolae Dan MANEA