Atitudini: CONFISCAREA SPAŢIULUI PUBLIC
Şi pentru că în articolul trecut am concluzionat, vorbind despre spaţiul public, că de fapt el este al nimănui, ba chiar că nu ar mai fi necesar, voi discuta astăzi despre cei care, pe acest firav temei, ne invadează spaţiul public (al nostru) sau chiar ni-l confiscă în propriul interes.
Primul pe listă este şi cel mai nou venit: automobilul. Oricine are dreptul şi poate să deţină azi un automobil. În numai câteva zeci de ani, regele automobil ne-a invadat viaţa şi apoi oraşele.
Ne confiscă trotuarele, atunci când îl găsim cocoţat pe ele, ne confiscă aerul pe care îl face greu respirabil, ne înfundă urechile cu un zgomot de fond intens, ne invadează parcurile când îl găsim aşezat sfidător pe iarbă. Tot mai multe spaţii verzi sunt sacrificate azi în favoarea betoanelor din parcări şi tot mai multe peisaje trebuie să îndure rănile produse de noile şosele Mai departe, comoditatea deplasării cu automobilul ne face mai puţin activi, mai graşi, mai leneşi, mai galbeni în obraji. Sunt mulţi oameni care au observat deja toate astea şi sunt multe ţări care propovăduiesc astăzi mersul pe jos sau cu bicicletra, dărâmă autostrăzi şi fac în locul lor parcuri, descurajază sau interzic traficul auto în oraşe sau în centrul lor.
Pe locul doi, la egalitate, sunt reclamele sau cum li se mai zice lor ”sufletul comerţului”. Ne lovim de ele la tot pasul, ne distrag atenţia când şofăm, ne ascund casele, obturează peisajul ne acoperă ochii.
De la inocentele firme luminoase ale micilor magazine, până la panourile publicitare cât casa, toate tabără pe bieţii cetăţeni împroşcându-i cu culori agresive şi jocuri de lumini iritante. Ne întoarcem acasă venind din oraş, murdari de reclame şi răsfoim ziarul pe care l-am cumpărat sau deschidem televizorul, unde ne aşteaptă o nouă surpriză: reclame!
Pentru a redeveni un loc de întâlnire şi deci de dezbatere, spaţiul public trebuie să fie atractiv, astfel conceput pentru a încuraja legăturile interumane. Un contra-exemplu în acest sens sunt mall-urile pe unde umbli hai-hui fără nici o grijă, fără nici o obligaţie, unde oamenii se întâlnesc de fapt fără nici un scop. Oraşul s-a mutat la mall în timp ce spaţiul public din centru a rămas gol. Se pare că ”spaţiul public” a fost sfâşiat în două: ”spaţiu” care este abandonat şi ”public”, care se simte tot mai izolat. O exemplificare poate fi ”spaţiu public virtual” cel de pe internet sau pe face-book, o nouă perdea trasă pe ochii oamenilor care au uitat să comunice, să se privească şi care sunt împreună, din ce în ce mai singuri.
Spaţiul public este prin definiţie eterogen. Consensul este una dintre acţiunile care anihilează dezbaterea şi ajunge să omoare spaţiul public. Un exemplu este muzica difuzată în centrul staţiunii Sinaia. Fie că ai un necaz, fie că eşti îngândurat sau obosit, fie că îţi place sau nu, ţi se toarnă în urechi în continuu un anumit gen de muzică.
Dacă nu suporţi acest gen de muzică nu îţi rămâne decât să ocoleşti centrul sau să vii aici cât mai rar. Această decizie unilaterală, a transformat spaţiul public din centrul staţiunii în unul neatrăgător pentru mulţi oameni, cărora de fapt le-a fost furat. În mod paradoxal, decizia de a difuza muzica nu aparţine celor care sunt siliţi să o şi asculte şi pe care de altfel nu i-a întrebat nimeni despre asta.
Este în fond o formă de abuz şi o violare a intimităţii fiecăruia. Aştept cu teamă re-difuzarea în spaţiul public a imnurilor patriotice şi a mesajelor revoluţionare, cele pe care le auzeam mai demult la difuzorul agăţat în peretele casei bunicii mele de la ţară.
La fel se întâmplă şi în parcul central din Sinaia. Accesul câinilor de companie este interzis (nu condiţionat de adunarea mizeriei pe care o fac) în timp ce haite de câini vagabonzi se plimbă nestingherite. Accesul pe spaţiile verzi este la rândul lui interzis şi sancţionat contravenţional iar unele alei sunt deja delimitate cu garduri. Strivit de atâtea restricţii, impuse de unii chiar în curtea ta, aproape că nu îţi mai vine, ca sinăian sau ca turist, să te mai plimbi prin parcul tău public, fiindcă ai sentimentul că ţi s-au furat libertatea şi liniştea, şi aştepţi încordat momentul în care accesul în parc va fi interzis definitiv pentru un ”motiv nobil”: să nu-l stricăm. arh. Nicolae Dan MANEA
