Ştefania şi Marius Stroe: “Nu există adevăr absolut, în artă!”
Ştefania Stroe este câmpineancă şi are 35 de ani. A absolvit, la Bucureşti, Universitatea de Arte, Secţia Sculptură şi are master în arte vizuale, predând, în acest domeniu, la Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Breaza. Soţul Ştefaniei, Marius Stroe, are 36 de ani şi s-a născut la Câmpina, având rădăcinile la Telega. Şi el a terminat Universitatea de Arte, Secţia de Sculptură, la fel, cu master în arte vizuale, acum fiind asistent la Facultatea de Arhitectură din Capitală. Cei doi soţi se cunoşteau dinainte de a-şi urma studiile, facultatea nefăcând decât să-i aducă din nou împreună, pentru a-şi uni destinele, marcaţi de aceeaşi pasiune: sculptura. Aceasta le-a conferit recunoaşterea în 2008, când au devenit membri ai Uniunii Artiştilor Plastici.
Reporter: De fapt, cum v-aţi cunoscut?
Ştefania Stroe: Ne-am pregătit pentru facultate cu acelaşi profesor, aici, la Câmpina, cunoscutul sculptor Alfred Dumitriu. Acolo, în atelierul dânsului ne-am cunoscut. Am fost doar colegi de atelier. Era singurul bărbat printre patru fete. Pe parcursul activităţii noastre din atelier, colegele mele au plecat, rămânând doar cu Marius. Cu un an înainte să intrăm la facultate, ne-am apropiat şi am făcut şi un copil. Apoi, am intrat amândoi la facultate, în aceeaşi grupă. Au trecut de atunci, 13 ani.
Reporter: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi către sculptură?
Ştefania Stroe: Îmi plăcea mult ideea de formă tridimensională, genul de desen şi tot ce ţine de aşa ceva. Numai că, mi-era un pic frică. Recunosc, prima dată când am dat la facultate, am dat la ceramică. Ceramica e, un pic, înrudită cu sculptura, dar e totuşi altceva, spre decorativ. Îmi place şi partea decorativă, îmi place şi grafica. Sunt multe lucruri care îmi plac, dar s-a văzut că, totuşi, sculptura e cea care m-a atras mai mult. Oricum, am avut nişte ani de căutări. N-am ştiut de la început că-mi place sculptura.
Prima oară când am pus mâna pe lut s-a întâmplat când am fost în copilărie cu cortul, cu părinţii, undeva, pe Valea Prahovei. Mama e ingineră, dar avea pasiune din copilărie, puţin către pictură, puţină sculptură… În acea excursie a găsit nişte lut şi mi-a modelat un portret, pe care nu pot să-l uit niciodată. Apoi, m-a încurajat şi pe mine să pun mâna pe lut. A fost un moment pe care nu pot să-l uit!
Mă gândesc şi la momentele când tata îi cioplea mamei nişte cercei, pe care îi studiam foarte mult, mirându-mă cum de-a putut să-i facă. Probabil că toate acestea au fost nişte repere, care m-au determinat să aleg sculptura.
Marius Stroe: Eu, ce să spun… N-aş putea merge, prea adânc, în copilărie, neavând ceva clar, legat de sculptură. Ştiu că-mi plăcea să desenez, să mă joc cu tot felul de materiale. Abia în timpul liceului legătura cu sculptura s-a făcut prin tata. Era turnător-formator şi-i turna lucrările în bronz lui Alfred Dumitriu. Mai le lucra şi acasă şi în felul acesta am luat, un pic, legătura cu sculptura, dar mai mult partea tehnică. Mai târziu, când l-am cunoscut pe Alfred Dumitriu şi am văzut ce face, mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, sculptura ca artă. Mai târziu a văzut nişte lucrări de-ale mele şi mi-a spus: „Ia vino tu la mine, la atelier, poate vrei să te pregăteşti să dai la facultate”. Bineînţeles că nu mi-era clar dacă asta voi face, dar m-am dus la el. Mai erau câţiva colegi şi mi s-a părut interesant ce presupune pregătirea şi toată această cale de urmat şi mi-am zis să încerc.
Reporter: În timpul facultăţii şi după terminarea ei, aţi reuşit să vă sedimentaţi direcţia spre care vă veţi îndrepta, legat de sculptură? Cum v-aţi cataloga, ca artişti?
Ştefania Stroe: Am fost puşi să facem diferite lucruri, ca să vedem cu ce se „mănâncă” sculptura. Aşa e logic, normal. Intri la o secţie, dar faci şi alte cursuri legate de grafică, fotografie, vitraliu, mai multe… Recunosc că grafica şi partea legată de lemn şi bronz mi-au plăcut mai mult. Sunt lucrurile care m-au marcat pe mine şi spre care m-am îndreptat.
Marius Stroe: Cursurile…, şcoala e un pic liberă, pentru că nu e ca la ştiinţele exacte. Mergi să înveţi şi să-ţi deschizi mintea şi să-ţi alegi drumul. Noi am avut şi un profesor deosebit, foarte deschis, Mihai Buculei. Ne-a lăsat liberi, nu ne-a închistat cu un anume tip de gândire, un anume tip de desen, ca să putem să ne desfăşurăm şi să ne alegem singuri calea.
Faptul că am avut un profesor atât de bun a fost un mare avantaj pentru noi! Cu toţi ne aflăm în perioada de post modernism, dar nu e atât de uşor de încadrat o lucrare. Totuşi, faţă de ceea ce fac alţii, putem spune despre noi că suntem artişti „cuminţi”.
Reporter: Povestiţi despre arta proprie, despre inspiraţie…
Ştefania Stroe: E normal să te inspiri şi să fii influenţat, nefiind deloc un lucru rău. În acest fel, se poate naşte ceva foarte personal. Lucrurile se pot diferenţia foarte bine. De exemplu, Alfred Dumitriu este metafizic, cu substraturi, cu trăiri transcedentale. Marius are mesajul, transmite mesaj prin lucrările sale, direct, la obiect. Eu m-am legat de copilărie, ceea ce se vede foarte tare, în lucrările mele. Sunt lucruri clare, figurative, nu abstracte. Zona copilăriei e cea mai sinceră din sufletul meu. Nu mă pot lega de ceva în care nu cred! E cel mai sincer lucru, ce m-a marcat, mai ales de când am copii, văzând, prin ei, copilăria mea. E singurul lucru de care mă agăţ, pentru că sunt sinceră în lucrări. Şi-atunci ies bine! Am creat Joc, Faţa-ascunselea, Căluţul zburător, Caruselul, Pe dos…
Marius Stroe: Eu, încă din facultate, am început să fac lucrări în metal. La început, am făcut cu bronz, dar nu prea m-a atras. Am lucrat mult cu fier, mi-a plăcut şi-am mers mai mult pe acest drum al metalului. Ca teme, am avut mai multe serii cu Sf. Gheorghe, Urechea lumii, Cei patru evanghelişti…, o serie legată de cuplu, Divorţul, Partaj – care se află la Casa de Cultură – şi altele. Pe lângă sculptura cu fier, îmi place un meşteşug, poate uitat, fierăria. Fac şi fier forjat tradiţional.
Reporter: Când aţi avut prima expoziţie personală?
Ştefania Stroe: Eu am avut anul trecut, fiind foarte încântată. A fost cel mai important moment pentru mine, ca artist!
Am fost invitată la Muzeul „Nicolae Grigorescu”, unde există o sală micuţă de expoziţie, foarte plăcută, care se potrivea foarte bine lucrărilor mele, şi ele relativ mici, lucrate în lemn. Apoi, expoziţia a circulat şi la Sinaia, la Casa de Cultură, la Cornu, la muzeu, ceea ce pe mine m-a bucurat, că au dorit-o şi alţii. A fost un moment bun, pentru mine, important. E greu să faci prima expoziţie personală! În afară de această expoziţie, am participat la fiecare târg expoziţional organizat de UAP, salonul de primăvară şi toamnă. Nu am ratat niciunul, pentru că sunt importante. Am mai participat în Bucureşti, la un salon de sculptură, bineînţeles, la expoziţiile de master şi licenţă, la Teatrul Naţional. Nu refuzăm nicio expoziţie.
Marius Stroe: Prima mea participare publică, pentru că nu pot spune că a fost expoziţie personală, a fost expunerea unei singure lucrări, în aceeaşi sală de la muzeul „Grigorescu”. Era lucrarea mea de master, Sf. Gheorghe. După ce a zăcut câţiva ani în curtea mea, am primit invitaţia să o duc la muzeu. Ştiu că a plăcut, având un mare impact la public. Normal…, m-a bucurat acest lucru. În rest, am participat, aşa cum a spus şi soţia, la diverse saloane.
Reporter: Sunteţi artişti plastici, dar şi soţ şi soţie. Aveţi divergenţe de opinii?
Marius Stroe: Divergenţe nu, dar moduri diferite de abordare, de interpretare a unei teme, e firesc. Nu există adevăr absolut, în artă!
Ştefania Stroe: N-ai cum să te lupţi pe ceva! Multă lume se gândeşte că noi suntem concurenţi. Nu există aşa ceva! E atâta loc, pentru toată lumea, în artă, încât n-ai cum să te lupţi pe ceva.
Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult, din punct de vedere al pasiunii care vă leagă?
Ştefania Stroe: Să merg în tabere de creaţie. Pentru mine, au fost foarte fructuoase. E ceva ce te împinge să lucrezi cu poftă. Dacă ţi se oferă şi material, cu atât mai bine, fiind un mare ajutor.
Marius Stroe: Da, aşa e. E un moment foarte plăcut în tabere, când te duci să lucrezi şi cunoşti şi alţi artişti. Asta e legat de dorinţa ta şi recunosc că nu aş da cu piciorul la aşa ceva.
Eu îmi doresc să am aceste momente de libertate, cât mai multe, care îmi permit să mă gândesc la ale mele şi să fiu, un pic, într-o lume a mea. Bineînţeles, fără să mă depărtez prea mult de îndatoririle de soţ şi tată. Carmen NEGREU
