Nostalgia trecutelor zăpezi
Iarna asta am mai trăit-o… odată, sunt sigur. Am recunoscut câţiva dintre fulgii de nea care mi s-au topit pe faţă pe drumul de întoarcere acasă, gerul mi-a răscolit nările cu tandreţea unui vechi prieten pe care nu l-am mai avut în preajma mea din copilărie. Da, asta e… din vremea fragedei vârste cunosc peisajele astea descompuse în albii pixeli ai zăpezilor de altădată. Acum s-au întors, ca o răzbunare, ca o pedeapsă mentală aplicată evoluţiei noastre cenuşii. S-au aşternut peste strada mea şi peste toate străzile voastre, peste brazii din curtea părinţilor şi peste tâmplele lor, peste supermarket, peste fast-food şi peste întreg peisajul urban modificat de ambiţiile capitaliste.
A nins ca pe vremea comunismului, dar noi am pierdut războiul rece cu propria fire… Săptămâni întregi nu mi-a tăiat calea un puşti împingând o sanie, nu am riscat nicio clipă să fiu prins într-o ambuscadă a bulgărilor lansaţi de la adăpostul unor cazemate de nea, iar pe derdeluşul din cartier mai alunecă doar… anii.
Copiii noştri au iarna lor, una aparte, pe care o privesc pe fereastra apartamentului atunci când nu ucid virtual duşmanul ascuns în computer. Iar noi avem socotelile noastre de oameni mari, calculele noastre reci traduse în factura fierbinte de întreţinere, obiceiul derapant de a înjura la volan într-un trafic greoi, tratat fără sare de municipalitate, şi neplăcerea de a ne uda la picioare. Doar de acolo te ia frigul, nu? Şi până la îngheţ mai e doar un pas. Unul pe care sufletul l-a făcut deja.Adrian RADULESCU
