Cultura

Nasc şi la Câmpina oameni – Interviu cu Mihaela Ivan, liber profesionist din Câmpina

E.T.: Cronicarul M. Costin spunea „nasc şi la Moldova oameni”. În condiţiile în care presa e plină de dezbateri pe tema hoţiilor generalizate, când tabloidele expun în paginile lor toate târfele României, pe care le dau ca model de viaţă pentru generaţia tânără, eu vin şi parafrazez cronicarul spunând: „nasc şi la Câmpina oameni”. Sunteţi familia Ivan din oraşul cu cei mai mulţi intelectuali din România, din rândul cărora faceţi parte, care a avut curajul unui demers, i-aş spune eu, halucinant. Aţi înfiinţat în Bucureşti un spital pentru copii. Spuneţi cititorilor, care este istoria acestui demers.
M.I.: Am spus cândva că am avut dorinţa de a avea o casă plină de copii. Asta ne-am dorit, numai că Dumnezeu avea alt plan cu noi şi ne-a dăruit unul singur. Asta fiind situaţia, am fost alături de mai mulţi copii, de care am avut grijă, pe care i-am creştinat şi de aici până la a crea ceva pentru copii a mai fost vreo cinci-şase ani. Prin 2008 ne-a venit ideea înfiinţării unei clinici în care să funcţioneze un cabinet de recuperare. Am găsit un imobil, care ni s-a părut potrivit şi apoi, încet-încet, de la un cabinet am ajuns la ideea de a construi un spital. Pentru că nu era suficient să faci doar recuperare. Ar fi fost solicitări şi pentru operaţii. După o intervenţie chirurgicală este normal să fie şi o recuperare şi aşa am ajuns la un spital care este, de fapt, un centru pentru copiii şi adolescenţii cu dizabilităţi locomotorii. Deci ideea spitalului este aceea de a trata copiii de la vârste foarte fragede până când se termină perioada de creştere a acestor copii care au probleme ortopedice. Nu puteam să ne angajăm într-un asemenea demers, dacă alături de noi n-ar fi fost în familia noastră un specialist. Este vorba despre Valentina Contanu care este specialist pediatru, medic ortoped, care a venit cu această idee. Era rezident în perioada aceea. Au fost zile în şir în care am discutat când ne povestea despre cazurile cu care se confrunta. Puţin după aceea, această ramură a ortopediei pediatrice a fost desfiinţată de către Ministerul Sănătăţii considerându-se că, aşa cum sunt trataţi adulţii de chirurgii ortopezi tot aşa pot fi trataţi şi copiii.
Era o echipă la Spitalul Grigore Alexandrescu din care făcea parte şi soţia fratelui meu, despre care vorbeam, Valentina Contanu, o echipă de 7 sau 9 rezidenţi. Cei mai mulţi dintre ei au plecat în străinătate fiindcă ei făcuseră rezidenţiat 6 ani pe ortopedie pediatrică şi înainte cu 6 luni să fie distribuiţi li s-a comunicat că această ramură s-a desfiinţat şi ca atare are opţiunea de a trece la adulţi sau de a lucra în mediul privat. Deja nu mai conta ce aveau ei să facă. Cumnata mea a fost unul dintre medicii careau optat pentru a rămâne specialist pe ortopedie pediatrică. O parte au plecat în străinătate, iar alţii s-au specializat pentru adulţi. Sigur că era greu să-şi găsească un post. Am pornit de la crearea unui cabinet şi am ajuns la acest spital. Am investit toate resursele noastre, cam de 20 de ani poate, am vândut apartamente, am ipotecat bunurile pe care le avem, am obţinut credite finanţate la stat, pentru că pe sănătate nu se puteau obţine fonduri europene. Avem nişte fonduri în derulare, dar pe cercetare şi unele sunt destul de mici. Spitalul este construit exclusiv din resursele noastre financiare. În acest moment suntem la stadiul de amenajări interioare a câtorva cabinete. Echipamentele sunt dejacomandate, urmează să vină. Poate că uneori mă gândesc şi eu, aşa cum aţi spus în întrebarea dvs., demersul a fost halucinant, dar cred că fără puţin curaj nimic nu se poate face. Am fost susţinuţi de hotărârea şi de pasiunea acestui doctor, dar şi de nenumăratele cazuri pe care ea le întâlneşte, despre care ne povesteşte şi care sunt cutremurătoare. Sunt copii pe care îi ştim, avem un filmuleţ care rulează pe you tube şi sunt prezentaţi, care au nişte afecţiuni foarte grave; copii care necesită recuperare de lungă durată. Mulţi dintre ei sunt fără posibilităţi financiare. Spitalul se adresează atât celor care vor avea posibilităţi financiare, să achite serviciile, dar se va adresa şi celor fără de astfel de posibilităţi. Pentru aceasta am înfiinţat separat o asociaţie care îi susţine cu fonduri de la noi, de la prieteni cu 2% din impozit şi în acest fel şi copiii ai căror părinţi nu au posibilităţi financiare pot să treacă de programul de recuperare. Şi sunt rezultate. Şi mai este un lucru care pe mine m-a captivat cu desăvârşire, nefiind medic. În aceste afecţiuni, dacă faci treaba cu dăruire, dacă creezi condiţiile necesare – un copil minor poate să devină un handicapat, o problemă a societăţii – prin recuperare el poate să devină un om normal. Rezultatele sunt vizibile şi uneori chiar rapide. Este o muncă de cele mai multe ori încununată de succes. Şi asta te motivează şi te entuziasmează totdeauna.
E.T.: Consideraţi că statul român ar mai putea susţine sistemul sanitar în condiţiile de azi?
M.I.: Eu vorbesc din punctul de vedere al unui liber profesionist care îşi declară veniturile cu maximă corectitudine şi care la veniturile declarate plăteşte o cotă de contribuţie suficient de mare. Dacă banii aceştia plătiţi de mine cât şi de atâţia oameni sunt gestionaţi corespunzător de către stat evident – căci în acest moment sunt banii statului – eu cred că statul, da, poate să susţină şi trebuie să susţină sustemul sanitar. Dacă banii care se colectează  pentru plata contribuţiilor sociale de sănătate merg numai pentru acest capitol, adică să fie folosiţi doar pentru sistemul sanitar, cred că statul poate susţine sistemul printr-un manageriat foarte bun.
E.T.: Cum aţi structurat spitalul de copii pe care l-aţi edificat?
M.I.: Spitalul e structurat pe parter, două etaje şi un etaj destinat blocului operator. Avem un etaj întreg destinat recuperării. Evident că mai sunt şi alte specialităţi: avem neurologie pediatrică, pediatrie, laborator de analize medicale, laborator de radiografie-radioscopie; am achiziţionat echipamentele necesare pentru a putea face faţă acestor servicii; avem un cabinet ORL. În general, cam toate specialităţile destinate şi necesare copiilor în exclusivitate.
E.T.: De unde aţi cooptat medicii? Credeţi că ei sunt mulţumiţi de condiţiile materiale pe care le oferiţi?
M.I.: Să ştiţi că în relaţia aceasta cu medicii am aflat lucruri speciale despre ei. Sunt interesaţi, evident, şi de partea materială. Dar, mai mult decât de asta sunt interesaţi să aibă un mediu în care să-şi facă profesia cum se cuvine. Sunt foarte interesaţi de rezultatul muncii lor. Sigur că ar fi ipocrit să spun că nu-i interesează şi partea materială. Salariile se vor situa la nivelul pieţei, evident. De unde i-am luat? Sunt şi de la spitalele de stat şi sunt şi din mediul privat medici care au acceptat să vină în echipa noastră, pentru că au considerat că se regăsesc mai bine la acest spital care se adresează cu prioritate unei anumite afecţiuni a copilului.
E.T.: Asta înseamnă că vreţi-nu vreţi trebuie să aveţi şi un sistem de urgenţă.
M.I.: Sigur, directorul medical ar putea să detalieze mai mult pe această temă, dar ne gândim şi la organizarea unui sistem de urgenţă.
E.T.: Puteţi oferi câteva nume de medici din echipă?
M.I.: Sunt medici tineri foarte buni. Cu mulţi dintre ei suntem în negoceri şi numele lor vor apărea puţin mai târziu.
E.T.: Unde este situat spitalul şi când ne veţi oferi şansa de a participa la inaugurarea lui?
M.I.: Spitalul e situat în Sectorul 6 al municipiului Bucureşti, din bulevardul Iuliu Maniu, pe str. Dezrobirii, lângă staţia de metrou Gorjului nr. 27-29 şi sperăm ca la sfârşitul lui noiembrie să putem să-l deschidem.
E.T.: Care e răspunsul la o întrebare pe care nu v-am pus-o?
M.I.: Încă nu mi-am pierdut speranţa!
E.T.: Vă mulţumesc şi vă doresc noroc pe măsura sufletului dvs. de o grandioasă bunătate.
Em. TOMA

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co