A apărut pe scenă important, ca un pinguin în nemărginirea întinderii de ghiaţă. În spatele său, dirijorul Radu Postăvaru, de două ori mai înalt decât el, ca un perete negru, în spatele căruia nu exista speranţă de ieşire. Cel puţin aşa mi se părea, surprins cum eram de dimensiunile personajelor şi mai puţin de mimica lor. D-l Postăvaru, cu chipul său luminat – cuvântul „radios”, de nu ar fi tarat de replica lui Caragiale din Noaptea furtunoasă, i s-ar potrivi cel mai bine, ca unui om mereu mulţumit de ceea ce face, trăind şi pe stradă în lumea sunetelor, indiferent la ce este în jur – întindea un zâmbet larg, pe care-l văd în minte şi acum. De fapt, din locul din sală în care mă aflam, îl vedeam numai pe maestrul Postăvaru, înaintând mai cu băgare de seamă printre rândurile de violonişti.
Apoi, de după concertmaestrul Adrian Ceapă – care şi aşezat pe scaun ajunge la umărul d-lui Postăvaru – a apărut… Neghiniţă.
Am crezut că este o glumă. În atmosfera tensionată a anului acesta şi mai ales a acelor zile, în care toate televiziunile transmiteau zi şi noapte privatizarea Oltchim Râmnicu Vâlcea, acaparându-ne cu totul şi dilatându-ne nervii la maximum, am simţit pe moment cum mi se eclată – fiindcă tot
l-am pomenit pe Caragiale – iritarea.
L-am invidiat deodată pe Viorel Cosma, blestemându-mi ignoranţa în materie de lexicon de violonişti: cum de nu ştiam cine-i Radu Kiş? Îmi închipuisem că trebuia să fie un bărbat de vreun metru 85, mânuind vioara ca pe-o surcică. În clasa o opta–a noua, făcusem un an încheiat şi ceva de box, la Petrolul – ne antrenam, întâi cu maestrul de la „hârtie” Mătăsaru, apoi cu maestrul Gheorghe Popescu, o glorie naţională şi europeană pe vremea lui Lucian Popescu, în sala din sediul clubului, din clădirea de lângă Stadion, unde mai târziu s-a mutat clubul de şah – iar Costică Kiş era un mijlociu elegant (în viaţa civilă ospătar la Restaurantul Berbec), la fel de elegant cum pe terenul de fotbal erau fundaşul stânga Neacşu şi apărătorul central Sandu Boc. Kişii ăştia trebuiau să fie oameni serioşi, ce mai! Când colo…
Maestrul Postăvaru s-a urcat pe podium. Neghiniţă din faţa lui s-a oprit şi i-a întins mâna, silindu-l să se aplece spre el. S-a întors apoi spre dreapta, repetând gestul spre concertmaestrul Ceapă. D-l Ceapă s-a ridicat, cât e de lung – cam de trei ori cât omuleţul cel foarte important – şi i-a strîns mâna. Un freamăt de bună dispoziţie a mişcat sala. Desene animate, dar mie mi se părea că se cam întrecuseră cu gluma. Luasem plasă, fierbeam de mânie proletară, dar trebuia să mă abţin. Principala mea calitate, dacă este să scot mai în faţă vreuna. M-am frecat la ochi şi i-am aţintit bine asupra mogâldeţei din faţa noastră, a tuturora. Măcar de ar fi un pitic! Am avea avantajul minţii şi al maturităţii sale. Dar, nu! Omuleţul era un copil. Ori, numai de copii nu-mi era mie atunci. Când vreau să-i văd, merg la Muzeul memorial „Paul Constantinescu”. Unde mă duc anume pregătit pentru asta. Având un lung-îndelung exerciţiu, încă de pe vremea studenţiei când, împreună cu Niki (Nicolae) Spirescu de la Filologie, mergeam duminical la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la spectacolele date de studenţii de acolo, sub bagheta dirijorului Grigore Iosub, şi de elevii de la Liceul de Coregrafie (după Facultate, Spirescu a devenit întâi critic de balet, apoi şi secretarul Teatrului de Balet de la Constanţa, înfiinţat de Oleg Danovschi) și satisfacţia, văzându-l pe Marinel Ştefănescu pe scena Operei Române, că tu – ca şi alţii – îl ştiai deja de pe scena Conservatorului. Sau, pe Vlad Hârlav-Maistorovici, la Festivalul „George Enescu”, că, încă de când era el într-a cincea, l-ai ascultat, an de an, la muzeul „Paul Constantinescu”. Copiii şi adolescenţii în formare au, pe lângă puritate şi sinceritate, şi neasemuita şi nestăvilita sete sportivă a aspiraţiei spre performanţă. Dar spune-mi că sunt copii şi lasă-mă pe mine să aleg dacă vin să-i aud sau nu. Nu-mi trece pe afiş Elena Cernei şi Arta Florescu, iar pe scenă să mă trezesc cu Lina Ciobanu şi Suzana Gâdea, care vor să ţină cu cei prinşi în sală învăţământul de partid!

Băieţelul de pe scenă era însă netulburat de gândurile mele violente. Se simţea în căpuşorul lui o încordare maximă. A sprijinit arcuşul pe strune, a primit încuviinţarea maestrului Postăvaru şi a tras. Cu siguranţa marilor violonişti. Notele grave şi profunde, cu care începe partea solistică a Melodiilor lăutăreşti pentru vioară şi orchestră opus 20 de Pablo de Sarasate, au ţâşnit clare şi fără pic de şovăire. Am simţit deodată nevoia să mă ridic din scaun şi să aplaud cu frenezie, descărcând grăuntele de uraniu ce se acumulase pe negândite. M-am abţinut, desigur. Există norme ce te supun la restricţii deşi, în cazul de faţă, ar fi trebuit încălcate. Ca la Operă. Sunt sigur că sala („Ion Baciu”), în care se aflau şi d-na Kiş, mama copilului, şi d-na Maria Baciu, soţia neuitatului şef de orchestră Ion Baciu, ar fi procedat la fel ca mine. Dar am aplaudat cu mintea şi cu inima. Rumoarea care era în mintea mea şi a altora a încetat. Oamenii şi-au oprit respiraţia şi, pe toată durata cântecului acelui copil, ţinut pe palma Lui de Dumnezeu, nu s-au auzit decât sunetele viorii sale şi ale orchestrei. Linişte divină. În care, în partea lirică şi potolită a Melodiilor, tremura doar sufleţelul lui hărăzit Marii Arte. Temperamentul vulcanic al lui Sarasate s-a descătuşat în copilul acesta. În violonistul Radu Kiş, putem să spunem şi să-i spunem, căci Radu are şi este – şi pentru mine, de atunci înainte – un nume. Am avut impresia – pe care o păstrez şi acum, la o săptămână după eveniment – că Radu Kiş nu cântă el, nu se străduieşte, cu toată încordarea ce nu-l slăbeşte o clipă pe toată durata evoluţiei sale şi chiar şi după aceea; el doar eliberează stolurile de sunete închise în cutia viorii. A fost un moment magic, demn de deschiderea  stagiunii Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti, o instituţie constant bună, poate cea mai bună din urbea lui Nenea Iancu şi a lui Nichita Stănescu în momentul de faţă. Gata-gata să înceapă partea a doua a concertului (era Joi, 22 Septembrie 2012, la Filarmonica „Paul Constantinescu” – fac această precisare fiindcă, în alţi ani, afară de anul trecut, orchestra a concertat în alte locaţii, clădirea instituţiei aflându-se atunci în reparaţie capitală şi modernisare), cu Simfonia a VI-a în Si minor „Patetica” opus 74 de Piotr Ilici Ceaikovski, când m-am gândit să consemnez (şi eu, nu strică niciodată dacă o fac mai mulţi) acest eveniment într-un ziar.
Răducu şi mama sa luaseră loc pe ultimul rând de scaune, în sală. Am schimbat cu ei câteva cuvinte. Întreaga familie este de violonişti. Tatăl, Adrian Kiş (născut 16 Februarie 1967 la Cluj, decedat la 9 Iunie 2011 tot la Cluj), a fost timp de 14 ani concertmaestru la Opera Naţională din Cluj Napoca. Teribilă încercare pentru Radu, să-şi piardă părintele la vârsta de 12 ani! Mama, d-na Noemi Kiş, violonistă în aceeaşi orchestră, a îndrăgit muzica – şi în special muzica de operă – de când era mică, mama sa ducând-o la Operă „cu abonamentul”. Astfel că a fost firesc să se înscrie la Şcoala de Muzică. Radu, născut la 26 Aprilie 1999, tot la Cluj, după ce mama avusese seara un spectacol, violonist şi el. Şi încă ce violonist! Radu Kiş este elev în clasa a VII-a la Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă” din Cluj. Până anul trecut, i-a fost îndrumător zi de zi, tatăl său. Acum îl are profesor pe d-l Sorin Ivanovski. Îi place foarte mult vioara şi faptul că este la Şcoala de Muzică. „Muncesc din greu”, mărturiseşte el. „Renunţ la parc şi la multe care mi-ar plăcea: să mă întâlnesc cu prietenii, să mă uit la televizor, să mă joc pe calculator, pentru că mai am şi şcoală şi trebuie să-mi pregătesc temele. Încerc să mă obişnuiesc cu ce am, cu sacrificiul că nu pot să mă joc. Încerc să-mi fac treaba cât se poate de bine şi să ajung cât mai sus. Şi pentru asta o să muncesc cât va fi nevoie.”  Marele violonist Alexandru Tomescu l-a invitat să cânte în deschiderea recitalului său de la Baia Mare, în Martie 2011.
Anul acesta, elev în clasa a VI-a, a câştigat Olimpiada Naţională de Interpretare Muzicală, care a avut loc în luna Aprilie la Ploieşti. Aflat în sală, maestrul Radu Postăvaru l-a invitat să cânte cu orchestra Filarmonicii (gest de mare muzician). Ceea ce, cum am văzut, s-a şi întâmplat. În luna Mai, a participat, în Italia, la Concursul Internaţional „Andreea Postachini” de la Fermo, de unde a venit cu Premiul II. După Italia, a concertat cu Orchestra Filarmonicii din Cluj, tot în luna Mai. Înainte de a se încheia anul şcolar, a concertat şi cu orchestra Filarmonicii din Târgu Mureş. „Vreau să merg la cât mai multe concursuri internaţionale. Şi în ţară, dar cel mai mult în străinătate. Vreau să fiu invitat de cât mai multe orchestre şi să am ieşiri în scenă. Aş vrea să mă întâlnesc cu maestrul Liviu Prunaru, ca să mă înveţe şi să mai îmi spună secretele viorii”.
România profundă, la vârsta copilăriei şi a purităţii.
Octavian Onea