Am văzut emisiunea, din 10 a X-a 2012, de la televiziunea Valea Prahovei, dedicată Muzeului municipiului Câmpina. Tema e veche şi, chiar din discuţiile televizate, s-a văzut că ea datează încă dinainte de anul 1989. Ca memento, reproduc articolul meu – Muzeul oraşului – publicat imediat după Revoluţie, în ziarul „Câmpina liberă”, anul II, nr. 2 [3], din 1 Februarie 1990, la paginile 2 (în stânga era articolul D-lui Alin Ciupală, Doftana – O vizită prezidenţială) şi 4. Nu-l pun între ghilimele, ca să rămână aşa cum era. Deci:
Se discută de mai mulţi ani despre înfiinţarea Muzeului oraşului Câmpina. Eu însumi am făcut parte dintr-o lungă listă de membri fondatori, alcătuită la o vizită a Salonului „Comentar” din Bucureşti, prin şaptezeci şi ceva. Nu lipsea din ea, bineînţeles, nici primul secretar de atunci, Rusan.
Cum stă bine unei chestiuni arzătoare, ea a revenit la ordinea zilei în diverse ocazii. Flamură agitată din când în când, când nu erau la îndemână alte steaguri mai impunătoare, ea este ridicată acum şi de unii dintre membrii Consiliului orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale. Să sperăm, cu succes!
Fire înclinată spre faptă, mi-am îngăduit să trec şi dincolo de vorbe. Am început să colecţionaz, la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”, materiale care ar interesa un viitor muzeu al oraşului, fără de care acesta nu s-ar putea constitui. Pentru a reteza, de la început, orice viitoare discuţii (de partaj, Muzeul „Hasdeu” fiind o secţie a Muzeului judeţean), am ales calea donaţiilor. Cu clauză. Anume, de a nu fi luate niciodată din oraşul Câmpina (ceea ce îngăduie însă transferul la o altă instituţie muzeală de aici.) Am început întâi cu scriitorii care şi-au desfăşurat activitatea în localitate, ca fiind oarecum înrudiţi cu Hasdeu. Doamna Else Tudor-Miu, soţia poetului Alexandru Tudor-Miu, a fost, nu numai prima ci, şi cea mai importantă donatoare – o adevărată mină de aur pentru viitorul muzeu. Au urmat Ovidiu Bogza, Mihai Lupaşcu, Eliza Bogza şi alţii. Tuturor le aducem mulţumirile noastre. Am trecut apoi la alte aspecte privind istoria oraşului. „Ce legătură există între Hasdeu şi înfiinţarea benzinăriei lui Onu?!”, ne ironizează colegii de la Ploieşti. „Sau cu familia de imigranţi italieni Lezza?” Dar ei sunt tot muzeografi şi acceptă ca astfel de documente să intre în colecţiile noastre.
Recunosc că nu am făcut prea mult – sunt singurul muzeograf la „Hasdeu” şi sunt atâtea probleme de rezolvat – totuşi, cred că sunt singurul care a făcut ceva până acum (peste 2500 de unităţi de inventar). Alţii, sub oblăduirea diferitelor cercuri de muzeografie, şi-au făcut colecţii personale, iar o harnică pensionară, dispunând de mai mult timp liber decât noi, ne-a făcut şi ne face concurenţă în favoarea Muzeului Militar Central din Bucureşti (a obţinut chiar, de la Gabriela Neagu, fosta secretară a Consiliului popular, un steag, cu care a fost decorată o companie din Câmpina în Primul Război Mondial). Să sperăm că, citind aceste rânduri, donatorii ne vor asalta ei la muzeu.
Acţiunea continuă.
Era în 1990. Când, înfiinţarea unui muzeu era visul oricărui muzeograf de şcoală veche.
Acum revenim pe pământul zilelor noastre. Având în minte toate discuţiile ce s-au desfăşurat pe marginea subiectului – în funcţie de funcţiile şi de nivelul „combatanţilor” (nu ştiu de ce, dar tot ce se întâmplă anul acesta, fie şi înfiinţarea unei instituţii a oraşului – ce ar trebui să strîngă în jurul ei întreaga comunitate – şi nu a lui cutare sau cutare, are aerul unui răsboi) desigur – şi regretând că insistenţele mele de a intra în direct au eşuat.
În primul rând că există o lege, care are 80 de ani bătuţi pe muche – Legea bibliotecilor şi a muzeelor, aşa-numita Lege Iorga – ce prevede înfiinţarea de muzee şi biblioteci în fiecare comună. Inclusiv în comunele urbane, cum era oraşul Câmpina. (Vedeţi, oamenilor aceia de dinainte, le plăcea adjectivul acesta, „urban”, pe care-l scriau în toate documentele: „ROMÂNIA / COMUNA URBANĂ CÂMPINA”, „Subsemnatul, …, domiciliat în comuna urbană Câmpina”, şi încercau să aibă şi un comportament adecvat, şi nu „ca la uşa cortului”.) Oricâte guverne şi parlamente, inclusiv mari adunări naţionale, s-au succedat de atunci, oricât de instruiţi sau de neinstruiţi au fost cei în stare (sau, neînstare) să o aplice, nimeni nu a îndrăznit să o pună la îndoială ori să o abroge. Legea a rămas în vigoare. Ori, unde-i lege,
nu-i tocmeală.
A încerca cineva să o pună la îndoială, ori să discute oportunitatea sau inoportunitatea ei, ar fi să se compare şi să se ridice la înălţimea lui Nicolae Iorga. Ori, însuşi cel care a pus cel mai mult în aplicare Legea lui Nicolae Iorga, anume Profesorul Nicolae I.Simache, în ultima conferinţă pe care a ţinut-o, nu departe de Câmpina, la Breaza, ca o concluzie a întregii sale vieţi, s-a numit pe sine „o frunzulică”, faţă de Profesorul său. Faţă de Nicolae Iorga, bineînţeles. Care-l remarcase de la prima oră de seminar, Seminarul de Bizanţ, pe care autorul sintagmei Bizanţ după Bizanţ îl ţinea el însuşi.

Oricum am suci-o şi am întoarce-o, Câmpina este în urmă cu 80 de ani faţă de lege. Şi, cu 71 de ani faţă de Cornu, unde învăţătorul Stănescu a înfiinţat Muzeul în anul 1939. Şi cu mai mulţi faţă de Brebu, unde preotul Dumitrescu întemeiase o instituţie similară cu câţiva ani mai înainte. Fără cine ştie ce experţi şi fără să aştepte o donaţie privitoare la istoria localităţilor lor tocmai din America (!).
În al doilea rând că avem şi un act oficial. Din câte ştiu, este pentru prima dată când autorităţile locale s-au implicat, adoptând şi un document: Hotărîrea Consiliului Local nr. 52/2012. Toate celelalte iniţiative, fie scrise – dacă vor fi fost – fie orale (acestea nu pot fi puse la îndoială), pornite din elanul unor entuziaşti, unii chiar din parlamentul localităţii, au rămas la nivel declarativ. Iniţiativa ce s-a aprins când cu vizita Salonului „Comentar” – urmată de vizita noastră la „Comentar”, care activa la Casa de Cultură „Şandor Petöfi” de lângă Cişmigiu – care l-a inclus chiar pe primul secretar al oraşului (nu ştiu dacă era încă şi primar şi nu ştiu exact când şefii Partidului Comunist au primit, de iure – şi a-iurea – funcţii administrative) nu a fost îmbrăţişată, practic, de acesta. Rusan – care era un bihorean muşchiulos, îndesat şi lent (fusese electrician la Ianca şi rămăsese într-o admiraţie prostatică faţă de ruşi – maiorul sovietic răsturna câte o bucătăreasă, spre încântarea asistenţei, pe lăzile de vin din magazie) – om cumsecade în felul lui, nu dădea niciodată un răspuns înainte de a se consulta cu cei ierarhic superiori sau cu sfătuitorii autorizaţi (cred). Nu ştiu ce a făcut în culise, cert este însă că n-a aderat la ideea Muzeului, lăsând ca focul să se stingă de la sine. (Dar, celălalt aspect al problemei, anume de ce nu s-a făcut Muzeul oraşului sau municipiului Câmpina?, va fi tratat de mine aparte, într-un alt articol.)
În al treilea rând că avem la Muzeul memorial „B.P.Hasdeu” o serie de bunuri muzeale referitoare la Câmpina. La cele adunate de mine m-am referit în articolul din 1990. Sper că numărul lor a sporit, dacă Muzeul a primit donaţii până şi din Belgia. (Este drept că prin osteneala colegului de liceu şi a concetăţeanului meu, D-l Virgil Daschievici, inginer de profesie. Fiindcă văd că ele perturbă grav activitatea Muzeului Hasdeu, blocându-l prin veşnica organizare şi reorganizare a acestui fond – cu acest pretext mi s-a blocat sine die accesul până şi la cărţile donate de mine! – cred că locul lor mai bun ar fi în Biblioteca engleză, de la Casa Tineretului, care ar putea deveni astfel anglofonă şi francofonă. Cunoscând mintea luminată a ostenitorului, am convingerea că el ar fi de acord.) Oricum, în Muzeul Hasdeu se află şi materiale – colecţionate de Profesorul Nicolae I.Simache – referitoare la Ion Heliade Rădulescu. (S-a aflat, până la venirea în Muzeu a nu vă spun cui, chiar şi Biblioteca de lemn – nu este o metaforă – a lui Heliade. Acum ea este în Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti, în camera consacrată lui I.A.Bassarabescu, cu care n-a avut nicio legătură.) Şi la Doctorul C.I.Istrati. (Profesorul Simache intenţiona să facă în Câmpina încă două Muzee memoriale, unul dedicat lui Heliade şi altul Doctorului Istrati.)
În al patrulea rând că există o colecţie de artă plastică de la Fundaţia Hasdeu. Se ştie că la 14 Martie 1991 am înfiinţat Fundaţia Hasdeu din Câmpina. Imediat, la sfîrşitul lui Aprilie şi începutul lui Mai, am găzduit turneul Ansamblului „Columna” din Chişinău, cu spectacole la Câmpina şi la Bucureşti (în sala Dales). Iar între 4 şi 24 August 1991 am organizat la Câmpina prima ediţie a Taberei Internaţionale de Pictură „Nicolae Grigorescu”, la care am invitat 33 de artişti plastici din Basarabia (n-au venit toţi, completând efectivele cu artişti din Câmpina şi unul din Timişoara). De la acea Tabără, adică de la prima ediţie a ei, au rămas în jur de 60 de lucrări (nu mai ştiu dacă D-na Lidia Nicolae şi D-l Alfred Dumitriu şi-au predat, până la urmă, şi ei lucrările promise). De la ediţiile următoare trebuie să se mai fi strâns încă vreo 1100, astfel că ar trebui reconstruită Sala Monovici – în care se mai auzea vioara fermecată a lui George Enescu  – spre a fi expuse.
În al cincilea rând că mai există piesele cumpărate de D-l Alin Ciupală după quincentenarul municipiului Câmpina, aşa cum D-Sa a declarat în timpul emisiunii.
În al şaselea rând că există în Câmpina Arhiva oraşului, masiva furnizoare de documente în Expoziţia de la Casa Tineretului, vernisată la 8 Ianuarie 2003.
În al şaptelea rând că sunt foarte multe persoane din Câmpina – aşa cum a dovedit-o un domn prezentat în emisiune – gata să doneze obiecte pentru Muzeul Municipiului.
În al optulea rând că încă există în Câmpina extrem de valoroasa arhivă de la Institutul de Cercetări Petrol, ce ar putea fi lesne transferată de la OMV, respectiva societate nedând, la cumpărarea Petrom, nici un sfantzich pe ele (aşa am fost noi, cei de azi, ne-am aruncat documentele Istoriei naţionale ca netrebnice).
În al nouălea rând… Dar am depăşit octava şi spaţiul acordat de redacţia ziarului. Pe săptămâna viitoare, sper.
Octavian Onea