Imobiliare Valea Prahovei
Actualitate

Jurnalista Marie Jeanne Ion – La cinci ani de la răpirea din Irak

DSC01971Marie Jeanne Ion – Pivaru era jurnalistă la televiziunea Prima TV în martie 2005, când am fost răpită în Irak, împreună cu cameramanul său Sorin Mişcoci şi jurnalistul Ovidiu Ohanesian. Ei au fost eliberaţi la 22 mai, chiar dacă cererea iniţială a răpitorilor (Brigăzile Mouadh Ibn Jabal), şi anume retragerea celor 860 de soldaţi români din Irak, nu a fost îndeplinită. Aflată în week-end la casa pe care o are în oraşul Băicoi a acceptat să poarte o discuţie despre povestea dramatică pe care a trăit-o alături de cei doi colegi.

Reporter: Au trecut cinci ani de când ai trăit drama de a fi răpită în Irak, fiind la un pas de a-ţi pierde viaţa. Cum te-a marcat această poveste în plan personal şi profesional?

Marie Jeanne Ion: Se spune că în viaţa fiecăruia există o cumpănă. Cred că asta a fost cumpăna mea. Cred că oamenii îşiBeirut-2005-150 pot influenţa destinul şi aş fi putut alege foarte simplu să stau acasă, în România, să fac reportaje despre subiectele astea foarte interesante, cum ar fi „flacăra violet” sau câte vestuţe poate tricota un ministru (şi în 2005 aveam o grămadă de aberaţii în presă!) şi să conduc liniştită un departament de ştiri dintr-o televiziune naţională (când am plecat, eram redactor şef la Prima TV). Dar uitaţi-vă puţin în jur: nu trăim singuri în această lume, România NU E ÎNTR-UN GLOB DE STICLĂ!!! Lucrurile care se întâmplă la mii de kilometri depărtare ne afectează şi pe noi, mai devreme sau mai târziu. Un război, cum a fost cel din Irak, are implicaţii majore asupra raportului de forţe pe plan internaţional şi, dacă eşti cu adevărat jurnalist, atunci vrei să fii acolo, în inima evenimentelor, să vezi ce şi de ce se întâmplă şi să spui lumii adevăruri care altfel ar fi, poate, ascunse din diverse interese (să controlezi preţul petrolului, de pildă). Aşa că, dilema care rămâne este: iţi asumi sau nu riscul să faci jurnalism adevărat? Eu aşa am văzut lucrurile şi mi-am asumat acest risc.
De aici şi până la povestea care ne-a dus pe mine şi pe colegii mei într-un beci sordid, la un milimetru de moarte, e cale foarte lungă. M-a marcat ceea ce s-a întâmplat, m-a marcat faptul că o asemenea atrocitate a putut fi aranjată liniştit, de la Bucureşti, şi multitudinea de speculaţii şi de mituri care s-au creat în jurul acestei întâmplări. Mă întreb şi acum: dacă telefoanele lui Omar Hayssam erau ascultate, cum de n-a înţeles nimeni că pregăteşte ceva şi dacă cineva a înţeles, de ce nu am fost avertizaţi? Că lucruri atât de grave se pot întâmpla într-o ţară civilizată, aşa cum ne credem, m-au marcat personal şi profesional.

Reporter: S-a cerut în schimbul eliberării voastre, retragerea din Irak a 860 de militari români. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, ai fi suportat altfel experienţa trăită?

Marie Jeanne Ion: Aceste cereri „haiduceşti” ale mujahedinilor ţin numai de imagine. Nu cred că cineva – nici măcar ei! – şi-ar fi imaginat că România va retrage efectivele din Irak. A fost o deschidere de negociere. Trebuie să se înţeleagă că în vremea lui Saddam Hussein, în Irak domnea oligarhia sunnită – o minoritate care conducea ţara prin forţă. După căderea lui Saddam, majoritatea shi’a a preluat frâiele, cum era şi normal, iar sunniţii (oamenii sistemului) şi-au pierdut sursele de finanţare, poziţiile sociale, puterea. Aşa s-a creat o lume paralelă, a aşa-zişilor „mujahedini”, care luptau pentru ţara lor. De fapt, luptau pentru toate beneficiile pierdute.
S-a format o lume underground, unde puterea era deţinută de cei care răpeau mai mulţi occidentali, care amplasau mai multe maşini-capcană, care omorau mai multi „duşmani”. Pentru ca o grupare să poată deţine ostatici occidentali (consideraţi valoroşi), trebuia să aibă aprobare de la lideri, trebuia deci sa fie o grupare „acreditată” (să-i spunem aşa) şi puternică. Gruparea care ne-a ţinut sechestraţi – cel puţin în partea a doua a răpirii, în beci – avea legaturi strânse cu Ansar al Sunna. Noi eram, pentru ei, ostatici de război, chiar dacă nu aveam arme. Era ilogic. Au încercat să ne acuze că suntem spioni, ne-au interogat în mai multe rânduri, încrucişat, ca să afle adevărul. Cu pistolul la cap. A fost un coşmar. După ce s-au convins că nu eram decât jurnalişti au început negocierile cu Bucureştiul. Şi erau foarte mândri că ei, o mână de descreieraţi dintr-un beci, pot vorbi de la egal la egal cu autorităţile române!

Reporter:  Din câte nedumeriri ai, dacă ar fi să ţi se răspundă la o singură întrebare, ce anume ai dori să afli?

Marie Jeanne Ion: Care a fost miza pentru care trei oameni au fost duşi la moarte? Nu cred în teoria că cei care au fost în spatele acestei poveşti au făcut-o pentru câteva milioane de dolari. Cred că e ceva mai grav la mijloc. Cred în varianta unei operaţiuni organizate de servicii care nu sunt neapărat româneşti şi care a scăpat de sub control. Şi adevărul crunt e că în mod clar eram cu toţii dispensabili, pentru că noi puteam muri din prima clipă când am fost ridicaţi de răpitori. Eram într-o maşină – băieţii în portbagaj şi eu pe bancheta din spate, cu un Kalashnicov îndreptat spre mine. Dacă cineva de la un check point ar fi zărit puşca, ar fi deschis focul imediat asupra maşinii, eram într-o zonă de conflict! Totul se putea termina intr-o secundă, din prima, deci riscul a fost enorm! Ce interes poate justifica asta?

Reporter: Ce lecţie ai învăţat din trecut, ce anume faci în prezent şi cum îţi vezi viitorul?

Marie Jeanne Ion: Am învăţat că nu poţi avea încredere în oameni şi am mai învăţat că oricât de multe ai obţine în carieră, nu se compară cu marea realizare de a avea o familie, un copil. E singurul lucru care rămâne în urma ta, la final. Trebuie să ştii să le împleteşti pe toate. Marea mea realizare se numeşte Alexandru Matei şi are trei ani. Iar cariera mea a luat o turnură după întâmplarea din 2005. Îţi imaginezi că trăind toate astea, n-am mai putut să fac jurnale de ştiri, aşa superficial cum se fac în România. Acum mă ocup de relaţii publice şi consultanţă în comunicare. Am la activ o campanie electorală dificilă – cea pentru Bucuresti, 2008 – câştigată, căci eu şi partenera mea de atunci, Nadina Nedelea, am asigurat PR-ul pentru primarul general, prof. dr. Sorin Oprescu. Şi mai am în portofoliu (în aceeaşi formulă) câteva proiecte importante. Unul este Luxury Show, primul târg al milionarilor din România, pentru care noi am creat brand-ul. Sunt şi câteva proiecte sociale, făcute pro-bono, căci o dată ce ai avut o răscruce, înţelegi ce înseamnă asta şi încerci să ajuţi.
Viitorul va fi, cu siguranţă, interesant, îi asigur de asta pe prieteni, dar mai ales pe duşmani!Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co