Eram la începutul clasei a VI-a când, manifestându-mă contra naturii copilăriei, am dat febra jocului pentru calmul primei întrebări adevărate: există Dumnezeu? Am început să cred cu naivitate în certitudinea unui răspuns şi, precum deţinătorul unei taine supreme, citeam pe ascuns din Noul Testament.
Simţeam că era mult mai important pentru mine, şi fără îndoială scuzabil în faţa părinţilor, să fac acest lucru, decât să mă supun rigorilor practice ale ciclului gimnazial.

A-l afla pe Dumnezeu era tema mea pentru acasă şi odată spart abcesul cunoaşterii, aveau să urmeze şi altele, în mulţimea materiilor de bază ale fiinţării umane: Adevărul, Libertatea, Dreptatea…
Infecţia s-a răspândit, s-a tot răspândit şi în anii maturităţii întrebările existenţiale s-au diluat până la banalul cotidianului. Încă mai sper în dreptate! Încă mai cred în libertate mai presus decât în orice altceva, dar o caut în cafeaua de sâmbătă dimineaţă, conştient fiind că tabietul e blestemul omului ocupat. Adevărul e, deseori, un subiect de presă şi chiar un ziar, iar pe Dumnezeu îl caut printre noi. Uneori, în halatul alb al unui medic. „Doi în pat la Cardiologie” e o ştire de jurnal făcută de colegii mei…, un subiect dat de Ministerul Sănătăţii, într-un prezent în care pacienţii stau apropiaţi ca la taina spovedaniei. Îşi pun ultimele întrebări, îşi dau ultimele răspunsuri… Adrian RADULESCU