Editorial

Singurătatea socială

Mă gândesc că un muzeu nu este altceva decât o casă a istoriei, un loc în care toate cele câte s-au întâmplat din timpuri imemoriale până astăzi se odihnesc în vârfuri de suliţe, pe cioburi de lut, cămăşi de zale… Vizitarea unui muzeu este călătoria în timp a prezentului, este un act de cunoaştere prin excelenţă, chiar un act de complicitate cu timpul. Aşa mai poţi fi tovarăş cu personalităţile culturii universale, pătrunzând în intimitatea locurilor în care au trăit, au luptat, au creat… Personalităţi ale culturii universale sau doar ale neamului tău…
Şi noi, românii – un întreg daco-roman supus devenirii -, avem muzeele noastre, avem locurile noastre sfinţite de biserică, de război sau de muze… Fiecare din noi, chiar, are propriul muzeu pe care îl poartă cu sine, în care şi-a ordonat exponatele după chipul şi asemănarea sentimentelor sale. Eu, de exemplu, am aşezat în el de la epopeea străbunicului ostaş la Mărăşeşti, până la imaginea unui Doroftei campion mondial la box, toate poveştile care m-au făcut să întreb, să plâng şi să sper, să fiu mândru că sunt român. Şi cu cât le vizitez mai des, cu atât sunt mai rămas acasă. Numai că sunt tot mai singur… Verişoara Dana a plecat în Germania, vărul Iulică şi sora lui sunt în Italia, cu copiii lor Francesco şi Mario, Bogdan – fratele meu de cruce – e în Chicago, după cum în State sunt şi Petrică şi Lenuţa, cu sumedenia lor de neveste, soţi şi alte rude… Alţii, mai mult sau mai puţin importanţi, dacă nu sunt cu trupul, sunt deja cu sufletul în spaţiul Schengen.
Mă tem că va veni o vreme când voi porni şi eu şi nu voi avea în grija cui să las muzeul…  Adrian RADULESCU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co