Din universul nostru mito-creştin: Corola sărbătorilor de iarnă: Crăciunul – Anul Nou – Boboteaza. Relicte prahovene
Universul sărbătoresc al iernii, corolă încărcată de fast şi unicitate, compusă din Crăciun, Anul Nou şi Bobotează, însumează practici, atât precreştine cât şi creştine, specifice naşterii Soarelui Neînvins şi Mântuitorului.
1. Crăciunul
Centrează întreaga suită de manifestări mito-creştine, dovadă a existenţei unei comunităţi în existenţa magicului de factură ritualică. Sărbătoarea creştină s-a suprapus peste cea a solstiţiului de iarnă din religiile naturiste, dovadă certă a continuităţii fondului precreştin în istoricitate. Concret, se găseşte o identitate între zeul solar de origine indo-europeană, divinizat şi de geto-daci (zeitate solară); identificat ca zeul roman Saturn şi zeul iranian Mithra, iar după apariţia creştinismului, naşterea Mântuitorului!
Se cuvine menţionat faptul că o credinţă nouă se impune autoritar, deseori prin confruntări violente cu una sau mai multe, provenite din vechime. Totuşi, în spaţiul românesc şi nu numai, au existat şi cazuri de coabitare, aşa cum a fost cazul bisericii ortodoxe în care, sub semnul toleranţei, au avut loc contaminări reciproce, cu mici excepţii, printre care vrăjitoria, descântecul, purtatul talismanelor ş.a..
Aşadar, sărbătorirea Naşterii Soarelui Neînvins şi Vigilia (veghea) din respectiva noapte s-au asociat cu sărbătorirea Naşterii Mântuitorului, în prelungiri lipsite de violenţă dar încărcate de fast şi măreţie simbolică!
2. Originea cuvântului Crăciun
Problema a incitat încă din secolul trecut. Printre aceştia se înscrie şi B. P. Hasdeu care în al său „Etymologicum Magnum Romanae” dă originea cuvântului ca provenind din latinul Crastinum, cu derivările specifice. Etimologia hasdeiană a predominat la noi multă vreme, fiind preluată şi de autorii Dicţionarului Limbii Române, editat de către Academie, mizându-se şi pe faptul că respectivul cuvânt a dăinuit şi-n limbile de origine slavă! Restrângând masivitatea explicaţiilor existente la opţiunea tracologului Gh. Muşu, actualmente adoptată se pare de către întreaga ştiinţă etimologică, subliniem faptul că el îi stabileşte o legătură directă cu focul care alimentează soarele, iar românii de pretutindeni, numind prin Crăciun, butucul ce se pune pe foc, fiindcă „în noaptea Crăciunului, nu se ard lemne tăiate, ci numai buturugi” (Gh. Muşu, Din mitologia geto-dacilor).
Obiceiul este prezent la toate popoarele europene, iar termenul defineşte astfel, „un rit de când e lumea” şi ca urmare, îndătinat şi autohton, în ordinea lumii arhaice.
3. Moş Crăciun
Semnifică timpul îmbătrânit, de până în noaptea Anului Nou. Pe fond mito-creştin, zeul venerat de veacuri şi veacuri, n-a putut fi exclus din conştiinţa lumii, ca urmare, venerarea lui Mesia, presupunea moartea „moşului” Crăciun şi astfel, prin moartea zeului bătrân, lumea renaşte şi se purifică.
4. Mutaţii calendaristice în sistem
La începutul mileniului întâi, de dinaintea naşterii lui Isus, Saturnalele care mai târziu s-au suprapus în Dacia peste sărbătoarea autohtonă, se celebra între 17-25 decembrie, ca şi celebrarea zeităţii iraniene Mithra. Să reţinem, Naşterea Mântuitorului se sărbătorea la Bobotează, în aşa-zisa zi a Creaţiei, conform interpretării Bibliei. Începând din secolul al IV-lea, naşterea fizică a Mântuitorului este suprapusă peste vechiul Crăciun, Saturn şi Mithra. Motivaţia este dată de prezenţa activă în conştiinţa memoriei colective a vechilor zeităţi, ce trebuia şteqarsă. Apoi, Anul Nou, la popoarele arhaice era legat, sărbătoreşte, de începutul muncilor agricole, bucurându-se de mare fast, iar la romani, sărbătoarea era la 1 martie, respectiv Calendrele lui Martie. Transpunerea Anului Nou în Calendrele lui Ianuarie s-a făcut târziu, sub Numai Pompilius, al doilea rege al Romei. Astfel s-a realizat un întreg ciclu sărbătoresc, în care Anul Nou se identifica total cu Crăciunul. Separarea Anului Nou de Crăciun s-a petrecut relativ târziu, respectiv începând cu secolul al XVI-lea!
5. Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului
Ambii termeni, primul specific zonei transilvănene, al doilea celei bănăţene, sunt sinonimi zilei de Anul Nou.
De reţinut că, mai apoi, caracterul de stare sărbătorească a Noului An, a fost imprimat prin adăugarea Sfântului Vasile, drept efigie bisericească.
Cum sfinţilor li se cuvin închinate diverse forme de adulare, în relaţie cu acest sfânt, întâlnim Vasilica, Vasilisca, Sarvasâiul şi alte proceduri ritualice care s-au omologat suitei de datini de la cumpăna timpului.
6. Ignatul şi practica rituală a sacrificării porcului
De origine latină, Ignatus era simţit în legătură cu Ignis (foc) şi se referă la ziua din Ajun de Crăciun, adică „Zâna focului” care, practic, însemnând ziua ajutorării soarelui cu foc, pentru a reîncepe viaţa. Peste acel însemn iniţial, reprezentând o divinitate solară, s-a aşternut şi aici data celebrării Sfântului Ignatie, sinonim fiind acum cu Ignatul Porcilor. Reţinem că acest animal, la unele popoare ale antichităţii, reprezenta spiritul grâului, ca fiind substitutul unei divinităţi precreştine. Gestul sacrificării porcului, urmat de o masă, pe alocuri petrecere în toată voia, da ritualului sensul de jertfire a divinităţii adorate,întru dorinţa pentru o altă renaştere!
7. Colinda şi Colindatul
Oficiindu-se ca spectacol ritualic în cadrul Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezii, colindatul este ritualul care vine înspre noi din negura veacurilor, având un tensionat caracter augural.
El pune în mişcare colectivităţi şi indivizi, animaţi de o puternică dorinţă de purificare, de stare sărbătorească şi primenire. Iar repertoriul colindelor ce aureolează această veche practică magico-ritualică, include în el metafore de mare rafinament poetic, incifrând sensuri adânci, îndătinate în conştiinţa de neam şi origine.
Investim deci colinda cu atributele mentalităţii unei întregi colectivităţi, în care se păstrează elemente vechi, ceremonii şi mituri, religioase şi laice, populate de fapte şi sfinţi, de eroi legendari şi mitici, a căror apoteoză colinda o împlineşte pe deplin.
Exemplificăm pentru refamilizarea cu acest univers a generaţiilor, din convingerea că rezonanţa lor în sufletele noastre va fi unitar pozitiv-formativă:
– Metafora colacului
Omniprezentă în colind, ea este semnul recompensei faţă de transmiţătorii mesajului de bine şi pace. Astfel, colacul apare ca un moment aparte în spectacolul-obicei al Colindei: „Noi umblăm şi colindăm, / Lerui, lerui, Doamne, / Frumos gazdei i-o-nchinăm, / Că şi ea ne va cinsti, / C-un colac de grâu curat, / Şi-o-mpleti şi o cunună / Din făina cea mai bună. / Dar colacul cui va fi? / Fi-va,fi-va dăruit / Nouă care-am alduit (urat)”;
– Metafora genezei:
Îmbracă de asemenea sensuri de o aleasă expresie poetică, în care se implică elemente de factură laică şi religioasă: „Azi e seara de Ajun, / Domnului, Doamne, / Mâine-i ziua de Crăciun, / Când Dumnezeu s-a născut, / Şi pământul l-a făcut, / Sus, cerul l-a ridicat, / Patru stâlpi l-a rezemat, / Patru stâlpi tot de argint; / Mai frumos l-a-mpodobit: / Tot cu stele mărunţele, / Mai pe sus cu mai mărele, / Luna cu luminile…”
– Motivul gazdei bogate, harnică dăruitoare întru bineţe, populează stăruitor majoritatea colindelor noastre, amintind de timpuri vechi, patriarhale, hiperbolizându-se imaginea gospodăriei modeste dar atât de trainică a ţăranului nostru. Dar să-i urmărim colindei magia irizatoare: „Scoală, scoală, gazdă bună, / Florile dalbe, flori, / Că nu-i vreme de dormit, / Că-i vreme de-mpodobit, / Că buni oaspeţi că vă vin, / Oaspeţi buni, colindători, / Şi cu dânşii Dumnezeu, / Dumnezeu că-i mititel, / Mititel înfăşăşel /…/ Mâna dreaptă cruce-aduce, / Şi cea stângă busuioc, / Busuiocul fetelor, trandafir, nevestelor, / Grâu revarsă peste masă, / Să iasă răul din casă!”
Să reţinem că busuiocul, trandafirul şi grâul conţin fiecare în parte un anume sens magic,bine cunoscut în colectivitatea arhaică.
Imaginea unui Mesia, mântuitor al durerii, ideal suprem al mulţimilor, este reliefată în tablouri rurale specifice nouă: „Azi,în lume ne-a sosit, / Mesia cel prea dorit, / Din fecioară s-a născut / Şi cu lapte-a fost crescut, / În scutece înfăşat, / Şi braţ sfânt că l-a purtat!”
Asemenea, munca, hărnicia, belşugul, calităţile omului truditor de la ţară şi-au găsit spaţii largi în urările din colinde: „Scoală, scoală, gazdă bună, / Lerui, lerui, Doamne, ler, / Fete mari lumini s-aprindă, / Feciori mari porţi să deschidă / Să pornească plugurile, / La arat, la semănat, / Tot cu Domnul lăudat, / Lerui, Doamne, ler!”
Maica, simbol al naşterii şi maternităţii umane, este învelită în colind, în imagini de o bogăţie simbolică unică, rar întâlnită în alte genuri şi specii literare folclorice sau culte:
”La cea piatră răsturnată, / Lerui, flori de măru, / Şade Maica-ngenunchiată, / C-un fiuţ albuţ în braţă, / Lerui,flori de măr, / Fiul plânge, stare n-are, / Maica Sfântă-l mângăiare: / Taci, fiule, nu mai plânge, / Că ţie Maica ţi-o dare: / Două mere, două pere, / Şi ţi-oi da zilele mele!”
Colindul s-a dovedit astfel, rezistent prin vremi, în ciuda vicisitudinilor diverse îmbogăţindu-se cu noi şi noi semnificaţii, de ordin afectiv, etic şi estetic, pe care însă spaţiul de faţă nu ne poate oferi posibilitatea decodării până la epuizarea, şi aşa imposibilă, a respectivului repertoriu ritualic!
Menţionăm totuşi faptul că încă şi azi, în diverse arealuri ale pământului românesc, se mai păstrează obiceiul „Butea feciorilor”, asociere ce grupează pe viitorii colindători, care, între Sfântul Nicolae şi Crăciun, se adună, seară de seară, pentru a învăţa colinde şi a pune la cale „ordinea” satului respectiv repară podurile stricate, ajută pe cei nevoiaşi cu adusul lemnelor din pădure, reparatul casei şi grajdului, pe scurt, se supun fără crâcnire judelui şi primarului de juni! În fapt, o cercetare a organizării colindatului, respectiv a cetei, oferă modele de o mare originalitate şi forţă educativă, venite spre noi din negura veacurilor, cu semnificaţii diverse, privind existenţa în datină.
8. Colacul de Crăciun
Dintre modelele din aluat, preparate în Ajunul de Crăciun, de către „femei curate”, colacul simbolizează darul sacru şi simbolic, pentru această sărbătoare. Încrustat cu simboluri figurative diverse, forma rotundă a colacului aminteşte de cultul soarelui la daci. Acesteia i se adaugă colacul „în formă de mână cu degetele întinse”, asemenea, model provenind din aceeaşi civilizaţie arhaică, autohtonă.
9. Alte obiceiuri magice: selecţie-sondaj, de autor, în zona sub montană-prahoveană:
– Moş Ajun se spune că a fost baciul lui Moş Crăciun, stăpânul staulului în care Maica Domnului l-a născut pe Mântuitor (Telega).
– Vă merge bine tot anul, dacă de Ignat, un copil este pus să încalece porcul, înainte de a fi sacrificat (Ariceşti).
– Vă merge bine tot anul,dacă de Crăciun vă înfloreşte în casă floarea „Nu mă deranja” ( Buştenari).
– În pragul Crăciunului, gospodarul de viţă bună îşi plăteşte toate datoriile şi adună tot ce a dat cu împrumut, ca sfântul Crăciun să-l găsească în toate curat ( Valea Doftanei).
– De Anul Nou, gospodarul atinge toate uneltele din gospodărie ca să le folosească sănătos şi cu spor în noul an. (Pe Valea Teleajenului).
– De Crăciun, ciobanii pun pe prispa casei un bulgăre de sare învelit în pânză nouă. De „alesul oilor” (23 aprilie), îl zdrobesc şi-l dau ca hrană oilor. (Brebu)
– De Anul Nou, fetele, după ce se spală, ascund pieptenul cu un căţel de usturoi sub pernă ca să-şi viseze ursitul ( Zona Urlaţi).
– De Bobotează, tot ca să-şi viseze ursitul, pun busuioc din buchetul de botez, primit de la preot, sub pernă (Pe Valea Teleajenului).
– Bunicul meu, în noaptea de ajun a Crăciunului, nu doarme, ci veghează focul până în zorii zilei. În tot acest timp, candela rămâne aprinsă „pentru cinstirea morţilor”. Dacă noi, copiii,stăm cu dânsul de veghe,ne povesteşte întâmplări din neamul nostru, „ca să nu ne uităm strămoşii”, cum zice dânsul (T.R.I. – Brebu – 1999).
Să deschidem, deci bogata carte a colindelor, uitată pe alocuri, ori voit interzisă, să redescoperim, deci, în toată amploarea ei, fără falsificări sau returnări în interes de grup, indiferent de culoare, Scriptura populară ce ne vorbeşte nouă de un Mesia şi de un neam ce s-a definit prin veacuri, prin puritate, idee de bine şi linişte, cu respect de tradiţie.
Iar frântura de gând din acestea zise, se doreşte imbold!
Notă: S-a consultat: M. Eliade, Gh. Muşu, I. Ghinoiu, N. Bot, Iordan Datcu, I.Bilţin. Culegerile aparţin autorului, precum şi sondajul din zona prahoveană, fructificate în mai multe din carţile sale. Felicităm, de asemenea, iniţiativa tinerilor din Valea Doftanei, grupaţi în acţiunea „Folclor pentru viitor!”.
Prof. Gherasim Rusu Togan – etnolog
