Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-a plăcut de când mă ştiu să merg pe jos. Îmi plăcea să iau la pas oraşul în drum spre şcoală, în vremea copilăriei, şi îmi place şi acum, când am trecut bine de 30 de ani, să fac acelaşi lucru, spre redacţie. Întotdeauna am avut impresia că microcosmosul pe care îl străbat cotidian este altfel sub lumina dimineţii. Mi se părea şi încă mi se pare că este mult mai firesc, mult mai natural, mult mai cald şi parcă şi noi, oamenii, suntem mai… oameni.
Acum, la început de toamnă, soarele cade cu aceeaşi precizie perpendiculară în calea noastră şi uşoara răcoare pe care o simţim ne aduce sentimentul greu al trecerii timpului spre finalul de an.

Peste o săptămână începe şcoala şi parcă deja noi, cei mari, respirăm alert emoţia celor mici. Drumul spre şcoală al bobocilor şi cel spre piaţă al gospodinelor sunt, fără doar şi poate, un altfel de traseu, unul care se parcurge cu regularitatea conştinciozităţii, unul faţă de care e mai precis doar… timpul.
Poate de asta, când le calc pe urme, am picioarele grele, mereu mai grele… Nu car ghiozdan şi nici măcar vreo sacoşă, dar am propria povară, de parcă, dintr-o dată, în mine s-ar ascunde nu doar anii trecuţi, ci şi vârsta mea neîmplinită încă. Adrian RADULESCU