Când regele nu mai e Majestate
Vremea basmelor a trecut de mult pentru mine. Au trecut anii ca vântul şi ca gândul şi m-am trezit într-o realitate în care eu nu prea semăn cu Făt-Frumos, Muma Pădurii are şansa unei reabilitări estetice televizate, Cenuşăreasa are asigurat salariul minim pe economie şi nici măcar regii nu mai sunt cum erau odată. Doar castelele lor au rămas la fel de frumoase şi te fac să simţi că trecutul a fost posibil. Da, castelele te fac să crezi că lumea basmelor a fost, cu adevărat, o parte a universului, sau măcar o parte a… universului copilăriei.
Nu ştiu ce zână, plictisită şi fără job în vreme de criză, a suflat peste noi, de ne-am trezit dezorientaţi pe aleile Peleşului, bătând timid la poarta bătrânului rege Mihai – un castel mare cât orgoliul naţional, care a absorbit în el singurul strop de glorie al unui neam ce pare condamnat la o perpetuă luptă surdă pentru supravieţuire, şi un rege abdicat, alungat, plecat, întors, retrocedat şi… atât.
Cu o naivitate de basm, m-am aşteptat să fie şi înţelept, să lase acestui popor de curbură bijuteria coroanei, moştenirea grea a Peleşului, tradusă în povara de a spera că putem fi şi altfel. Dar până şi acest lucru e de vânzare, e înjositor de negociabil…
Pe-un picior de plai în care poporul stă să-şi răscumpere, cu valută forte, trecutul şi idealurile de la propriul rege, cel puţin un personaj ar trebui transformat într-o broască râioasă. Eu, unul, m-aş da de trei ori peste cap şi aş pleca din gura asta de rai. Cu Ileana Cosânzeana cu tot… Adrian Radulescu
