Belvederile din Bucegi: MINUNILE DIN BUCEGI
Coborâm aşadar de pe Omu, lăsând în spate şi Vârful Bucura (denumit aşa, drept preţuire pentru scriitoarea Bucura Dumbravă, drumeţ neobosit prin Bucegi, prima femeie care a urcat pe acest vârf), convinşi că am aflat tot, că mai mult de atât nu se poate. Mergem spre Caraiman, atraşi de poveştile legate de acest loc şi continuăm să trecem pe lângă grupuri de stânci cu înfăţişări bizare. Putem vedea un chip uman identificat de Densuşianu ca fiind al zeului Saturn iar mai apoi, după ce traversăm cerdacul Văii Cerbului, întâlnim pe spinarea Coştilei o stâncă zoomorfă semănând cu o pasăre de pradă, privind spre Omu. Despre muntele Caraiman se povesteşte că în Carpaţi locuia tare de mult un vrăjitor uriaş. El purta la subbrat un cimpoi cu care îşi putea îndeplini orice dorinţă. Într-o zi s-a gândit să îşi clădească o împărăţie minunată în care toată lumea să fie fericită, ceea ce a şi făcut. Cu timpul însă, oamenii s-au înrăit şi de supărare că tot ce făcea el bine se întorcea spre rău, a încetat să mai cânte din cimpoi şi mai apoi a adormit necăjit. Şi astfel, vedem azi, un uriaş adormit, trist şi înourat. Mai spre zilele noastre, Densuşianu dedica un întreg capitol din ”Dacia preistorică” altarelor ciclopice de pe Muntele Caraiman (Cerus Manus) identificat în fapt cu platoul Bucegilor şi dintre care, în mod inexplicabil, nu menţionează şi Sfinxul. Ne putem abate apoi spre Plaiul lui Păcală, un loc surprinzător şi frumos, cu megaliţi asemănători Babelor, putem vedea, coborând spre Poiana Stânii Regale, stânca solitară semănând cu un strajer dac sau putem urca, asemeni călătorului Jean Vaillant, pentru a poposi lângă ”Masa Ciobanului” ascultând povestea Vârfului cu Dor. Se spune că, un tânăr păstor venit din Ardeal, se îndrăgosteşte de fata stăpânului său şi o cere în căsătorie. Tatăl fetei este de acord, dar dorind să se convingă de sinceritatea tânărului, îi pune condiţia să petreacă singur o iarnă pe vârful muntelui. Deşi nimeni nu mai reuşise aşa ceva, păstorul acceptă provocarea cu bucurie şi la sfârşitul toamnei anului 1770 îşi ia cu sine câteva provizii şi, pe o vreme potrivnică, urcă cu îndârjire, însoţit doar de câinele său. Ajuns în vârf, se adăposteşte sub o stâncă şi rămâne acolo, nu se ştie cum, timp de cinci luni. Iarna trece şi imediat dupa ziua Bunei Vestiri, păstorii urcă la stână şi merg mai apoi să-şi caute tovarăşul. Tânărul păstor încă mai trăieşte. Îl găsesc stând drept în picioare pe o lespede mare şi netedă ca o masă. ”Marcule, ai învins Marcule!” îi strigă ceilalţi păstori, dar vazându-i, mintea începe să i se tulbure, picioarele i se îngreunează, genunchii i se înmoaie, duce mâna la inimă şi se prăbuşeşte mort, fără a putea scoate nici un sunet. Păstorii îi sapă mormântul chiar în locul unde a căzut şi de atunci, acest vârf al Bucegilor se cheamă ”Vârful cu Dor”, adică muntele durerii şi al regretului. La 1839, când francezul Vaillant ascultă această tristă poveste, din gura unui ţăran din Comarnic, în acel loc încă se mai putea vedea un mormânt şi o cruce care au durat multă vreme. Iar dacă vă aflaţi prin preajma acestui loc la începutul lui iunie, veţi fi martorii unui spectacol mirific, o altă minune a Bucegilor: un întreg munte însângerat de explozia covorului de flori de trandafir de munte. Poate că se întâmplă asta şi în semn de aducere aminte pentru tânărul cioban răpus de dor şi de singurătate. Se mai spune despre aceşti munţi plini de taine, acoperiţi doar cu muşchi şi licheni, presăraţi cu bolovani şi cu iarbă bună doar pentru hrana animalelor, că dacă Dumnezeu n-ar fi interzis omului să locuiască în Bucegi, El i-ar fi împodobit cu păduri şi ar fi semănat plante…!
Păşind îngânduraţi prin aceste locuri suspendate imediat sub înaltul cer, undeva, chiar la graniţa dintre ştiinţă şi ficţiune, veţi întâlni cu siguranţă tărâmul celei de-a cincea dimensiuni: imaginaţia. arh. Nicolae Dan MANEA
