Albumul de familie: DESPRE MĂNĂSTIREA SINAIA
Mănăstirea reprezintă, în fapt, certificatul oficial de naştere al localităţii Sinaia şi este considerat al doilea obiectiv turistic ca importanţă, după Castelul Peleş. Purtând hramul Adormirii Maicii Domnului, vechea Mănăstire Sinaia a fost înălţată prin strădania Spatrului Mihail Cantacuzino între anii 1690-1695. La finalizarea ei, Mănăstirea arată ca o cetate, cu ziduri înalte şi groase din piatră pe toate cele patru laturi, cu ferestre înguste ca nişte creneluri ce apărau poarta de intrare în curtea interioară, poartă aflată sub turnul clopotniţei, pe latura de răsărit. La interior, biserica veche şi paraclisul au fost pictate la acea vreme de Pârvu Mutu, pictorul ”de curte” al familiei Cantacuzino iar, mai tarziu, în anul 1846, vechea Mănăstire a fost extinsă cu o nouă biserică şi alte şiruri de chilii, ajungând la starea pe care o vedem astăzi.
Aflată într-o poziţie dominantă faţă de oraş şi beneficiind de la început de o largă panoramă deschisă spre Valea Prahovei, Mănăstirea constituia un reper vizibil de pretutindeni, cu valoare de simbol. Pe larga ei prispă sudică realizată în stil brâncovenesc, poposea adesea Nicolae Iorga, bucurându-se de tihna unui peisaj larg şi de liniştea sacră a locului. Puţini sinăieni mai ştiu despre această minunată belvedere, închisă azi accesului public şi ajunsă, prin ”grija” proprietarului, depozit de vechituri. Un pic de curăţenie, câteva bănci de odihnă, un panou cu date biografice despre Nicolae Iorga şi cosmetizarea vegetaţiei care blochează privirea spre oraş, pot readuce, cu un minim efort, acest loc pe nedrept abandonat, din nou în atenţia celor care trec sau poposesc aici, la fel cum, doar câteva plăcuţe indicatoare ar fi suficiente pentru a îndruma vizitatorii spre mormântul lui Tache Ionescu, aflat în incinta veche.
Astăzi, din Sinaia nu mai poţi vedea Mănăstirea şi în incinta Mănăstirii fiind, nu mai poţi vedea oraşul. Cred că nu doar copacii s-au interpus în timp între oraş şi Mănăstire, împiedicând orice fel de comunicare între ele, ci şi oamenii.
Câteodată ne amintim şi de ”parcul bonelor”, amenajat tot aici, în spatele bisericii noi, în care puteai ajunge pe o poartă, coborând câteva trepte, direct din curtea Mănăstirii, locul unde se făceau fotografiile noilor cupluri de tineri căsătoriţi şi unde, în jurul bazinului central, bonele îmbrăcate dichisit, plimbau pline de grijă, copiii aristocraţilor. Tot acest teren aflat azi în grija Mănăstirii, în centrul căruia se mai văd încă urmele vechii fântâni arteziane, a fost împrejmuit şi este, de asemeni, interzis accesului public.
Dacă continui să te uiţi cu atenţie în jur poţi vedea şi că unul dintre vechile transformatoare electrice realizate de arh. Duiliul Marcu, în seria celor din parcul central, a ajuns, nu se ştie cum, de pe domeniul public al oraşului în spatele noului zid care înconjoară vechiul zid al Mănăstirii; dar oricât de atent ai căuta, nu mai poţi vedea vechea potecă ce ducea spre moara de pe Valea Peleşului, unde călugării măcinau grâul şi porumbul aduse de negustori.
Vechiul parc a fost desfiinţat, transformatorul electric ”confiscat”, poarta de acces spre curtea Manastirii zidită, prispa de lemn dintre biserică şi parc înlocuită cu un zid, vechea moară s-a năruit iar urmele vechii poteci s-au şters năpădite de bălării. Şi uite aşa, tot felul de bălării năpădesc vechile tradiţii şi vechile locuri care sunt mai întâi furate, apoi ascunse pentru a fi mai târziu uitate. arh. Nicolae Dan MANEA
