Un gând din ierbar
Când eram mic, vara, mergeam în vacanţă la bunicii din partea mamei, într-un sat din lunca Moldovei. După jumătate de zi petrecută la scăldat, ne astâmpăram foamea mâncând turte cu julfă – un fel de lipie coaptă pe plită, înfăşurată ca o clătită şi umplută cu seminţe de cânepă pisate şi puţin zahăr. Efectul era… deloc halucinogen şi, drept urmare, bunica cultiva cannabis fără să vină mascaţii şi să ne ureze „Poftă bună!”… Nu prindeam aripi şi nimic nu era mai “high” decât o… sete mare. Cico babby! Nu era nici măcar un prânz etnobotanic cum s-ar putea prepara prin zilele noastre.
Apropo de etnobotanice… Dacă aude pentru prima dată cuvântul, unul ca mine, care în pruncie a fost trecut repede pe lapte praf şi are mai bine de 30 de ani în spate de băut ceai aproape în fiecare zi – în special de sunătoare, mentă şi coada şoricelului -, ar putea crede că e vorba despre niscaiva plante tradiţionale. Infuzie, decoct, Plafar… Toate ţi se amestecă în cap, respiraţia e uşor gâfâită, ochii ţi se împăienjenesc şi… şi abia mai poţi să-ţi dai seama că nicio plantă nu e mai etno decât „foaie verde măghiran”, „foaie verde de trifoi” şi, bineînţeles, „foaie verde şi-o sipică”. Toate cu efect euforic, chiar dansant!
Şi cum nici oamenii, nici ierburile nu mai sunt ce-au fost, aştept ziua în care singur muşeţelul îşi va păstra demnitatea, integritatea proprietăţilor, iar demnitarii incapabili să pună capăt dezastrului botanic vor pica testul moţiunii curative Filipendula vulgaris (popular, ciuboţica cucului). Adrian RADULESCU
