Vorbeam săptămâna trecută de scandalul iscat acum vreo două săptămâni de către ministrul învăţământului, Ecaterina Andronescu, care afirma atunci că multe facultăţi din sectorul privat funcţionează ilegal, nefiind acreditate. Acum, eu nu zic că nu există şi un sâmbure de adevăr în toată povestea asta, dar, dacă e aşa, e şi mai grav decât pare. Iar din toată tărăşenia cel mai şifonat iese tot… Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Mulţi se vor mira de această afirmaţie, dar cum să nu se întâmple aşa, când acelaşi ministru justiţiar, celebra, de acum, Abramburica, a afirmat sus şi tare că problema nu e nouă şi persistă de peste zece ani! Acum, e normal să ne întrebăm cu toţii: ce a păzit ministerul în toţi aceşti ani? Cum se face că doamna ministru nu a descoperit aceste probleme în mandatul trecut, că doar nu ocupă respectivul scaun pentru prima dată? Cum a fost posibil ca nimeni, dar absolut nimeni din respectiva instituţie să nu depisteze o asemenea problemă, care acum poate afecta carierele a mii de absolvenţi? Îmi pare rău, dar nu pot intui decât un singur răspuns: cauza unică este indolenţa celor care se consideră diriguitorii învăţământului românesc, a celor care consideră masa tineretului studios doar o adunătură de cobai pe care experimentează de ani buni diverse metode şi programe de studiu, care de care mai absurde şi mai stupide. În anii din urmă, au fost generaţii întregi de elevi şi studenţi care au suferit în fiecare an din cauza schimbărilor de programe, atât de dese că uneori nici dascălii nu mai ştiau ce urmau să predea la catedre. Pentru asemenea asasinate psihice la adresa celor din bănci s-a găsit mereu timp, pentru verificări în instituţiile de învăţământ nu. Şi există şcoli în care ţi-e frică să intri, şcoli în care nu s-a mai bătut nici măcar un cui de peste un sfert de secol, licee care stau să se prăbuşească, iar mai marii de la minister se bat de muscă de douăzeci de ani. S-au trezit acum, după prea mulţi ani, şi cred că mai pot drege busuiocul, cu preţul sacrificării, pe altarul imaginii politice proprii, a mii de tineri care

s-au trezit peste noapte cu nişte hârtii fără valoare în loc de diplome universitare. Spun dumnealor că nu e corect, de acord, poate au dreptate, dar de ce nu caută soluţii realiste, de bun simţ? Pentru că, să fie clar, cine a vrut cu adevărat să înveţe, chiar a făcut-o, indiferent de facultatea absolvită. Dar asta e o cu totul altă poveste. Dragoş ARSENE