Editorial

Criza pe uliţă

Autobuze, trolee, tramvaie… Ieşi din casă, te urci în unul dintre mijloacele de transport în comun şi, cu iuţeala dorului de cei bătrâni, ajungi la o margine de oraş unde te aşteaptă, întotdeauna la ora fixă a graficului de traseu, un maxi-taxi spre presupusa veşnicie născută la sat.
Din păcate, ţara de lângă Ploieşti, de lângă Sinaia sau Câmpina nu e Bucovina sau Maramureş… Ea nu se ascunde mentalităţii urbane între coperţile amintirilor din copilărie, nu stă îndărătul datinilor şi obiceiurilor… Prin cele locuri, graiul încă mai e rostit de o altă limbă, crescută, parcă, în cavitatea bucală a unei alte Românii. Expresiile par ticluite de teama ascunsă de a nu le fi pătrunsă taina…
În ţara de lângă noi, însă, cobori într-un univers întors pe dos, răstălmăcit de soartă: uliţa e aceeaşi idee pietruită şi prăfuită de progres, dar trecând agale pe ea, bunica e o mamaie devalorizată la cursul de schimb al istoriei; casa ei nu încântă, ci doar adăposteşte; vecinii au priviri impersonale de navetişti la oraş; cătunul întreg nu e altceva decât un ţăran în ţoale de mahala, îndrăgostit de fata din centrul civic. Doar că nu-şi poate depăşi condiţia şi sărăcia îi stă în gât mai ceva ca emoţia primei întâlniri. O sărăcie de dicţionar în care, ca sinonim, angajaţii unei primării prahovene vin zilnic la muncă, dar nu şi-au mai primit banii de luni de zile, iar iluminatul public e un… lux. Pe ziuă sau întuneric, asta nu e călătorie în lumea satului, ci a crizei totale până la nimic, din care nu putem ieşi nici dacă ne-ar behăi, prin surprindere, mioriţa în persoană.

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co