Belvederile din Bucegi: CĂLĂTOR PRIN BUCEGI
Imaginaţi-vă o vreme când nu se inventase automobilul sau avionul, iar corespondenţa era transmisă prin curieri călare sau cu poştalionul, când nu apăruseră televizorul, calculatorul sau telefonul mobil, nici măcar telefonul cu fir. O vreme când pe locul actualei staţiuni Sinaia nu se afla decât vechea Mănăstire, la care puteai cu greu ajunge doar pe poteci strâmte şi lunecoase, urmărind firul sălbaticei Văi a Prahovei, ce la acea data, nu era străbătută de vreo şosea sau de calea ferată. În acea vreme, se face ca primul drumeţ venit prin Bucegi să fie un francez: Jean Alexandre Vaillant este numele acestui profesor de origine franceză, stabilit în ţară pe la 1830, numit mai apoi director al Colegiului Naţional Sf. Sava din Bucureşti. El ne-a lăsat cea mai veche relatare a unei excursii în Bucegi (dar şi din zona Comarnic-Azuga).
Aşadar, în vara anului 1839, Vaillant pleacă din Bucureşti, trece prin Ploieşti şi Câmpina de unde îşi ia provizii iar la Comarnic se întâlneşte cu cei doi ţărani care îi vor fi ghizi prin munţi. Apoi iau cu toţii drumul Bucegilor prin Posada (unde vizitează moara cu fierăstrău) şi Orăţii pe vechiul şi periculosul ”drum al domnişorilor”, o potecă îngustă şi instabilă prin pădurea de fag amestecat cu brad. După ce trec de valea lui Bogdan, poposesc la Hanul de la Setu (unde Vaillant remarcă tradiţia culinară a cabanei româneşti: mămăliga cu brânză), loc de unde văd pentru prima oară zidurile albe ale Mănăstirii, la poalele crestelor stâncoase, dantelate şi inaccesibile ale Bucegilor. În dimineaţa următoare încep ascensiunea prin spatele Mănăstirii, pe o potecă sinuoasă, repede şi alunecătoare, urmărind văgăuna pe unde curge torentul Izvor şi care îi duce spre Vârful cu Dor. După un scurt popas la Masa Ciobanului, goniţi de vremea potrivnică, coboară spre Valea Ialomiţei, străbătând povârnişuri întregi presarate cu brazi care putrezesc culcaţi la pământ de furtuna din 1828 şi ajung spre seară la schitul din gura Peşterii Ialomicioarei (ridicat prin 1819 de fraţii Popescu din Pietroşiţa). În ziua următoare, călăuziţi de stareţ, vizitează Peştera Ialomicioarei şi Peştera Pustnicului unde rămâne uimit de tavanul presărat cu dinţi precum fălcile unui crocodil şi de pereţii albi pe care se prelinge ca un lapte ”apa de stâncă”. Luându-şi rămas bun de la călugări, urcă, traversând pădurile de ”pini târâtori” (jnepeni) spre un loc plin de stânci bizare, ce te fac să crezi că Ciclopii trecuseră pe acolo. Ajunşi deci la Babele, fac un popas şi află vechea legendă a acestor stânci spusă de călăuza sa, Stoica din Comarnic.
Vremea se strică şi dintr-o dată, au parte în doar 20 de minute de toate anotimpurile: mai întâi ninge şi apoi plouă, apare puţin soarele după care dă grindina. Îşi continuă drumul cu îndârjire şi după alte două ore de mers călare, lăsând în dreapta Caraimanul şi după ce depăşesc obârşia Prahovei (Valea Cerbului), ajung în sfârsit la punctul terminus al acestei preumblari, pe Vârful Omu, cu domul lui înalt care îl acoperă precum o cuşmă. Şi chiar dacă suntem cu 9 ani înainte de 1848, data Unirii Principatelor Române, în mod ciudat, scopul declarat al vizitei francezului Vaillant pe meleagurile noastre, a fost arborarea aici, pe cea mai înaltă culme a Bucegilor, a drapelului tricolor, cel ce avea să devină simbol al viitoarei Uniri. Însă furtuna puternică ce se dezlănţuie în acel moment face zadarnică încercarea lor temerară. Întreg cerul se întunecă, negura se ridică din abisuri iar drumeţii fac cale întoarsă prin ceaţa tot mai deasă. ”Suntem pierduţi în nori!” exclama Vaillant, în timp ce rătăcesc orbeşte prin munţi, vreme de trei ore. Când se mai luminează, se trezesc la poalele Muntelui Păduchiosu, uzi până la oase şi îngheţaţi ca în mijlocul iernii. Pe seară ajung la Iancu, Hanul Mănăstirii de pe Vânturiş, unde rămân peste noapte iar a doua zi, coboară prin Posada, luând cu el regretele despărţirii de Bucegi.
Poate că n-ar fi lipsită de interes reluarea acestui traseu (ce poate purta numele lui Vaillant) şi desenarea lui pe o hartă turistică actuală precum şi rescrierea acestei istorisiri, în memoria primului călător prin Bucegi, ca omagiu adus tricolorului şi minunatei ”generaţii paşoptiste”, dar şi reeditarea lui ca eveniment cultural zonal (vezi târgul de fete de pe Muntele Găina) sau ca moment aniversar anual dedicat Unirii Principatelor Române. arh. Nicolae Dan MANEA
