Acordurile maturizării
În vremea etern pierdutei adolescenţe, când personalitatea nu ştie a se creiona altfel decât în tuşe ferme, obişnuiam să ascult zilnic muzică rock. Urmăream emisiunile radio şi tv, citeam publicaţiile de specialitate şi cumpăram casete cu noutăţile muzicale ale formaţiilor preferate. Îmi amintesc cât de importantă era această activitate audio pentru mine; cum, nefiind un băiat pentru care banii să nu constituie o problemă, mă opream, uneori, în loc şi priveam mărunţişul din palmă întrebându-mă dacă să-mi cumpăr un pachet de biscuiţi sau, lăsându-mi pofta neastâmpărată, să strâng bănuţii pentru o nouă casetă.
Când Ronnie James Dio a concertat în Capitală, în cel ce avea să fie cel mai important spectacol pentru mine, m-am rugat de organizatori să mă lase să intru în sală cu două ore înainte de începere şi am avut şansa să-l privesc pregătindu-şi vocea, ca într-un show privat dedicat entuziasmului meu…
Mai târziu, mi-am vândut colecţia discografică, pentru a avea banii necesari micilor plăceri ale studenţiei şi, cu timpul, rock-ul a pierdut teren în faţa altor genuri, de la son-ul cubanez cântat de maeştrii din Buena Vista Social Club, până la altă formă de celebrare a vieţii tradusă în sunetele religioase ale psalmilor de la Meteora. Şi chiar am ajuns să simt un fior necontrolat, dar pozitiv, la auzul acordurilor clasice. Aşa se face că acum, fără a fi un cunoscător, trăiesc o bucurie de neimaginat în trecut, în aşteptarea cântării Filarmonicii “Paul Constantinescu” în casă nouă. E semn că dacă nu eu pe de-a-ntregul, măcar urechea mea muzicală s-a maturizat. Şi urbea care şi-a înnoit spaţiul vital al culturii! Adrian RADULESCU
