Imobiliare Valea Prahovei
Actualitate

Un prahovean va da în judecată statul canadian (II)

Gheorghe Barbu este prahovean, din Cornu. Inginer TCM-ist de profesie, la 38 de ani s-a hotărât împreună cu soţia sa, să emigreze în Canada. Asta se întâmpla în 2004, când in prima faza se stabileau la Montreal. În 2007 dupa ce a absolvit o scoala de topometristi la Montreal s-a hotărât să se mute la Toronto, considerând că oferta job-urilor este mult mai atractivă si posibilitatea obtinerii licentei in domeniu mai permisiva pentru un emigrant. Pe de altă parte, Gheorghe Barbu, ca viitor inginer topometrist trebuia să urmeze o stagiatură pentru a intra în ordinul profesional, ceea ce l-ar fi ajutat apoi, să-şi deschidă propria afacere. Necazurile lui Gheorghe Barbu cu statul canadian au început în momentul când a dorit să întrerupă această stagiatură, lucru permis de către ordinul profesional din Ontario.

La un pas de a fi desemnat „terorist român în Canada”, Gheorghe Barbu se gândea ce să facă, mirat în acelaşi timp că poliţia canadiană îl lăsase să plece, fără a-i reţine paşaportul într-o anchetă cu caracter penal. I s-a dat un termen la distanţă, de aproape o lună, să se prezinte de bună voie, să i se preleveze amprentele şi să fie fotografiat, pentru întocmirea unui dosar ce trebuia prezentat instanţei de judecată. Intuind că dacă ar fi părăsit Canada, după toată această poveste halucinantă, ar fi fost ridicat rapid de pe aeroport, dacă nu s-ar fi prezentat la secţia de poliţie aşa cum i se ceruse, Gheorghe Barbu şi-a urmat propria conştiinţă şi, de bună credinţă, a intrat în „joc”. Astfel, după cum povesteşte, a putut observa surpriza pe feţele poliţiştilor, creată de prezenţa sa la prelevarea amprentelor.
Alesese Canada, pentru a-i deveni o a doua ţară, crezând în valorile democratice ale acesteia şi într-o viaţă mai bună. Coşmarul pe care îl trăia în acele zile n-a făcut decât să devină factorul declanşator al unui spirit justiţiar care zăcea în el, făcându-l să iasă la lumină. Venise aici, împreună cu soţia sa, convins de calitatea mentalităţilor, a valorii oamenilor din această ţară, privită global, cu mult respect. Realizând cât de mult se înşelase, dezamăgit, a ales să lupte, nu cu pistolul cum ar fi dorit unii să se creadă ci chiar cu „armele” care se îndreptau asupra sa: legile canadiene. Ştia că este nevinovat, ştia că nu sunt în regulă pretenţiile companiei la care lucrase, mai ales demisia forţată. Mai mult decât motivat, s-a apucat să studieze Codul Penal Canadian şi, cu ajutorul unui avocat din Câmpina, dat prin internet, să se susţină singur în faţa judecătorilor. De ce singur? Apelase la mai mulţi avocaţi, care îi refuzau cazul, aducându-l la disperare. La un moment dat a găsit un avocat, de peste 80 de ani, care l-a taxat cu 8.000 de dolari pentru a întocmi o scrisoare, după care l-a abandonat pur şi simplu. Prima apariţie în faţa Tribunalului din Newmarket Ontario a avut-o în noiembrie 2010. Instanţa i-a adus la cunoştinţă capetele de acuzare, aruncându-l într-un proces demn de condeiul lui Kafka. Studiind din dosar, câteva dintre mărturiile angajatelor de la biroul Resurse Umane ale firmei MMM Group Canada, la care lucrase, a citit cu stupoare: „Domnul Barbu a declarat în faţa mea că are două pistoale, unul mai mic, de vreo 20 de cm pentru şefi, cu gloanţe oarbe în el, şi unul mai mare, de vreo 40 de cm, pentru Guvernul Canadei”. A simţit cum cade cerul pe el, în faţa acestei aberaţii. Nu-i venea să creadă cum oamenii pe care îi credea întregi la minte, cu simţul umorului, care îl cunoşteau, transformau cu atâta seninătate sau chiar cu inconştienţă – sau poate că nu -, o metaforă ironică într-o acuzaţie de o gravitate imensă, care putea să-i schimbe cursul vieţii, în cel mai negru coşmar!
Nu mor caii când vor câinii
La un pas de a capota, a reuşit, totuşi, să se mobilizeze fizic, psihic şi intelectual, în ciuda unor interdicţii cerute oficial de către conducerea companiei, de a nu se apropia la mai mult de 500 de metri de clădirea firmei şi de a nu avea contact direct şi indirect cu angajaţii acesteia. Insistând în faţa instanţei, de-a lungul unor termene care s-au întins până în aprilie 2011, Barbu a cerut să fie prezentate casetele audio şi video, cu înregistrările de la faţa locului. Era vorba de camerele de luat vederi, din sediul firmei, care înregistraseră imaginile cu el, împiedicat de cei doi angajaţi, să ajungă la preşedinte şi, discuţiile purtate de o angajată cu poliţia. Erau probe certe, în favoarea lui, care îi demonstrau nevinovăţia şi absurdul situaţiei create, dar care, în mod inexplicabil, nu apăreau la dosar. O judecătoare prezentă la unul din termene chiar a atras atenţia procurorului că lipsesc probe, acesta ripostând slab, că e tot ce are pentru moment. Barbu a insistat prin cereri să obţină aceste probe. Până la momentul obţinerii lor, procurorul, schimbat între timp, a venit cu o propunere de înţelegere, prin care Barbu ar fi terminat toată această poveste, cu celeritate. „Mi s-a spus: «Recunoşti că eşti vinovat şi noi îţi oferim o înţelegere, nu vei figura cu dosar penal şi promiţi că eşti un băiat cuminte timp de şase luni, cel mult un an, depinde de cum hotărăşte judecătorul. Nu te apropii de firmă, nu te iei de ei». Mă gândeam că şi dacă mi se oferea această «bombonică otrăvită», nu ştiam dacă afară mă aşteaptă poliţia sau salvarea”, povesteşte Barbu, aducându-şi aminte cât de aproape a fost să pice într-o capcană care i-ar fi atârnat nişte tinichele de coadă pe viaţă. Doar era acuzat că ameninţase, că are un pistol pentru ditamai Guvernul Canadei! Temerile sale erau pertinente, gândindu-se pe de o parte la spitalele sponsorizate de firma la care lucrase, nefiind ceva imposibil să fie dus la o Voila în stil canadian, iar pe de altă parte, se gândea la poliţiştii care se ocupaseră de caz şi care apreciaseră în detrimentul judecătorului – lucru aflat între timp de Barbu – că acele înregistrări video nu aveau relevanţă în poveste.
Ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat
În consecinţă, s-a ţinut tare pe poziţii, a reuşit să obţină doar înregistrările audio, pentru că cele video tocmai fuseseră şterse în luna martie 2011, deşi cererea era făcută din noiembrie 2010, demonstrând în instanţă că este nevinovat şi, mai ales, demontând mărturiile aberante ale martorilor. Cel puţin unul, nu a ştiut să dea la un moment dat un răspuns la întrebarea lui simplă: „Ştiţi ce este aceea o metaforă? – Da. – Exemplificaţi! – Nu aş putea acum”. La fel, au fost răspunsuri infantile, când George Barbu i-a întrebat de ce au anunţat poliţia, la patru ore după aşa-zisele ameninţări şi dacă au ştiut că în săptămâna când i s-a cerut să-şi dea demisia, alţi trei angajaţi făcuseră acelaşi lucru, ridicând multe semne de întrebare asupra atmosferei de lucru din cadrul firmei de renume internaţional. În aceste condiţii, decizia finală a instanţei a fost aceea că nu există probe suficiente pentru a se susţine acest caz şi, ca urmare, acuzaţiile au fost retrase, fiind achitat. Singur împotriva tuturor a fost nevoit să suporte umilinţa de a fi văzut de colegii săi cu cătuşe la mâini, de a i se aduce atingere onoarei şi demnităţii sale de cetăţean canadian şi român, de a suporta despărţirea de o soţie care s-a îndoit de dreptatea lui, de a pierde bani, cariera… A apelat la mass-media canadiană în timpul şi după câştigarea procesului, dar nimeni nu s-a arătat interesat de subiect, cu excepţia unui jurnalist român, Victor Roncea, care a publicat online povestea lui. Dureros pentru el a fost un articol de presă apărut tot online şi semnat tot de o româncă din Canada, care a încercat să-i desfiinţeze povestea după ce, culmea, fusese achitat, fără să-l întrebe direct cum stau lucrurile. Apelase şi la Consulatul General al României la Toronto. Viceconsulul Doru Liciu i-a dat o listă de avocaţi, dar nu a „percutat” niciunul pentru a-i prelua cazul. Solicitase Ambasadei României o recomandare din ţară, pe care trebuia să o primească în 30 de zile. Nu a primit nimic şi nici la telefoanele date nu i s-a mai răspuns. Factorii emoţionali puternici i-au agravat starea de sănătate, mai precis probleme legate de inimă, descoperite în urma unui consult de specialitate în cadrul Spitalului Militar Central Bucureşti şi semnalate anterior medicului de familie din Toronto. Raportat doar la persoana lui, necazurile prin care a trecut se pot bagateliza ca fiind neînţelegeri fireşti între angajat şi angajator, acuzat şi acuzator, lucruri care se întâmplă pe întreg mapamondul, cu exemple de zi cu zi, chiar în bătătura noastră. Primul pas a fost acela de a iniţia procedura de renunţare la cetăţenia canadiană, gest făcut ca semn de protest, faţă de abuzurile suferite. Va continua protestul său, într-un proces intentat statului canadian, la Haga, intenţionând să arate public, ce se află în culisele sintagmei „respectarea drepturilor omului” în această ţară, să dezavueze rasismul social la care sunt supuşi cei care caută un loc mai bun sub soare, pe meleaguri cu pretenţii de democraţie tradiţională, dar cu mulţi emigranţi la baza economiei. Nu în ultimul rând, va cere despăgubiri materiale şi morale, convins fiind că nu le-ar fi putut obţine pe căile normale ale justiţiei canadiene, considerând că aceasta este „timorată de băieţii care se află în spatele companiei cu pretenţii de multinaţională”. Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co