Începutul de secol XX aduce cu sine şi o mare schimbare a preferinţelor în ceea ce priveşte gustul românilor pentru arhitectură. De la Ion Mincu şi Toma Socolescu, până la Duiliu Marcu, Grigore Cerchez sau Petre Antonescu, faţa României s-a schimbat în această perioadă şi datorită arhitecturii promovate de noul stil neo-romanesc. Putem spune că aceşti mari arhitecţi reprezintă mâinile care au desenat România modernă.
Petre Antonescu (1873-1965) a fost arhitect, profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti pe care o conduce între 1931 şi 1938, planificator urban, restaurator de monumente istorice, membru în Comisiunea Monumentelor Istorice şi, începând din anul 1945, membru titular al Academiei Române. Studiază arhitectura la Beaux-Arts în Paris (1893-1899) şi întors în ţară, începe o rodnică activitate în învăţământ, în special în domeniul conservării şi restaurării monumentelor istorice şi domină activitatea arhitecturală românească din prima jumătate a secolului XX prin promovarea consecventă a unui stil neo-românesc coerent. Este autorul unui număr impresionant de locuinţe, construcţii religioase şi clădiri publice monumentale, toate obiective în a căror expresie elaborează, aplică şi dezvoltă forme plastice arhitecturale viguroase, originale, dând astfel o interpretare inedită unor forme şi elemente ale arhitecturii româneşti vechi tradiţionale (brâul în torsadă, butonii şi chenarul moldoveneşti, pridvorul, loggia sau capitelul şi balustrada brâncovenească). Iată câteva: Primăria Capitalei, Facultatea de Drept, Palatul Creţulescu, Institutul de Istorie, Cazinoul Constanţa, Hotelul Triumf, Şcoala Română din Roma, Palatele de Justiţie din Buzău şi Brăila sau Arcul de Triumf din Bucureşti.
Răspunzând la invitaţia Regelui Carol I al României, realizează două dintre cele mai frumoase şi reprezentative clădiri din Sinaia: Hotelul Palace (1911) şi Cazionul (1912). Dar tot în Sinaia mai există şi alte câteva clădiri ale renumitului arhitect, mult mai puţin cunoscute:

Staţia de întreţinere CFR Sinaia, secţia L5, una dintre primele clădiri cu planşee din beton armat din ţară, este construită în 1912 pentru uzul Direcţiei generale de poduri şi şosele din cadrul Ministerului de Lucrări Publice. Construcţia adăpostea birourile şi locuinţa personalului tehnic ataşat la lucrările de întreţinere şi construcţie, iniţial al şoselelor Ploieşti-Predeal şi Sinaia-Târgovişte iar ulterior la întreţinerea căii ferate Bucureşti-Braşov. Clădirea face parte din seria de ”cantoane” începută în 1908 la solicitarea Ministerului, construcţii realizate conform solicitării acestuia, într-o arhitectură de inspiraţie tradiţionala românească. În aceiaşi serie se înscrie şi ”cantonul dublu tip” menit să completeze numărul insuficient al celor deja existente pe drumurile publice din ţară. Construcţia cuprinde două locuinţe pentru cantonieri, una la parter şi alta la etaj, fiecare compusă din câte două camere şi dependinţe.
Mausoleul de la Mănăstirea Sinaia, a fost amenajat într-una din chiliile existente care, împreună cu biserica, formează Mănăstirea Sinaia. Chilia, care astăzi este mausoleu, se compune din două compartimente deschise între ele (cavoul domnului Tache Ionescu fiind amplasat în cea din spate), ambele precedate de un mic vestibul cu acces direct din curtea Mănăstirii. Cantoanele tip le întâlnim pe tot traseul DN1, două dintre ele fiind amplasate în Sinaia, unul la intrarea dispre Bucureşti (imediat după pod), celălalt la intrarea dinspre Braşov (Gura Pădurii). Între timp meseria de cantonier a dispărut şi cele două cantoane şi-au pierdut destinaţia iniţială şi au fost ”modernizate” de noii lor proprietari de ocazie. Mausoleul de la Mănăstire se poate vizita, este bine întreţinut, dar prost semnalizat şi nu are nici o referire legată de statutul lui de monument istoric sau legată de ilustrul său autor. Clădirea secţiei L5, situată în imediata vecinătate a Cazinoului, a fost reparată de curând şi trece tiptil din patrimoniul CFR spre statutul de proprietate privată. Clădirea nu poate fi vizitată. arh. Nicolae Dan MANEA