Intrat în istorie cu aripi de Icar şi în conştiinţa poporului român cu lacrimi de sânge – putea fi invers, dar întotdeauna conştiinţa e mai sentimentală decât istoria -, Meşterul Manole a împlinit, fără să vrea, ca un fiu disciplinat al sorţii, actul suprem, exemplul suprem al principiului creator autohton. E puţină jertfă şi puţină crimă, deopotrivă, în convalescentul fapt de zidire a soţiei sale Ana în peretele Mănăstirii Argeş, sortită a fi inegalabilă.
Scenariul este unul definitoriu nu doar pentru arhaic, ci şi pentru modern şi, din păcate, nu este doar o expresie a virtuţilor autentice într-un act cultural,
ci şi o tuşă negativă a clipei morţii devenită condiţie în creaţia socială.

Fapta lui Manole, tradusă ca idee de jertfă, de tribut personal plătit de autor pentru desăvârşirea operei sale eterne, are caracterul unei actualităţi pe care nu ne-am fi dorit-o. Legenda se degradează în împlinirea omului modern, este redusă la ideea morţii care trebuie să aibă loc pentru a putea realiza ceva. Este necesarul şi obligatoriul multor acţiuni sociale, aşa cum, de exemplu, ieri a fost nevoie să ardă prunci pe patul sacru al maternităţii, pentru a avea, azi, senzori de fum în toate odăile sistemului medical.
Nimic poetic… Poate doar faptul că timpul realizărilor cotidiene se reînnoieşte odată cu răsucirea lui Manole în mormânt, singurul meşteritor de legendă devenită blestem gospodăresc. Adrian RADULESCU