Sculptorul Viorel Popa s-a născut în luna mai a anului 1963, în localitatea Comăneşti, judeţul Bacău. Părinţii săi, sudori de meserie, lucrau pe şantierele din ţară, aspect care i-a marcat copilăria, nu neapărat într-un sens negativ, prin desele mutări de domiciliu la care era supus. Mai târziu, a urmat o şcoală profesională, terminând ca mecanic energetician. La 19 ani, a plecat de acasă, renunţând, după cum singur povesteşte, la „meseriile pământeşti” şi dorind să devină artist. A urmat Institutul de Arte Plastice, devenind membru UAP Ploieşti. Are puţine participări la expoziţii personale sau de grup, pentru că pur şi simplu nu-i place să se… expună. Dincolo de firea-i mucalită, autopersiflantă, se ghiceşte totuşi, bunătatea unui suflet sensibil, încă zbuciumat de căutările propriului eu, regăsindu-se când şi când în dantelăria migăloasă a lemnului, din care te priveşte chipul spiritualizat al vreunui sfânt.

Reporter: Cum v-aţi descoperit talentul la desen?
Viorel Popa: Mâzgăleam de când lumea! La ora de matematică, desenam, în loc să fac socoteli. Nu-mi plăceau decât istoria, geografia şi desenul. Restul, pentru mine, era în plus. Adevărul e că am moştenit de la mama câteva talente, printre care şi desenul. Alte talente sunt mai neortodoxe, dar fiind la „pachet”, n-am putut refuza! Mama picta pe sticlă. Prin clasa a V-a, am început să-i fur culorile. Ale ei erau de ulei, dar… mergeau şi la mine, pe hârtie. La şcoală, nu prea ştiau de mine că desenez frumos, pentru că la orele de desen mâzgăleam urâţenii, ca să pot picta pentru ceilalţi. Pe bani! Dar nu orice bani, ci vechi, de orice fel.
E o altă pasiune de a mea. Îmi plac lucrurile vechi, pentru că îmi dau o anume nostalgie. Uite, şi acum am achiziţionat din Ardeal două cămăşi cusute de mână. Nu sunt cele purtate de sărbătoare, ci din cele de lucru, din cânepă, cu ornamente pe ele. Îmi aduc aminte de când eram cu părinţii pe şantier la Mărişelu. Am simţit această nostalgie a timpurilor de atunci. Îmi place să mă întorc în timp!
Reporter: Când v-aţi hotărât să vă rupeţi de „muncile pământeşti”, aţi plecat de acasă. Aţi plecat la întâmplare?
Viorel Popa: Auzisem eu, între timp, că undeva, prin Moineşti, era un pictor, Macovei, care lucra la o biserică. Am ajuns la el şi l-am întrebat dacă mă primeşte şi pe mine. Pictorul a fost de acord. Mai târziu, mi-am dat seama de ce a fost de acord aşa repede. Avea nevoie de ucenici. Fericit, am început munca. Asta se întâmpla pe la începutul anului 1983, în satul Cotumba, în comuna Agăş, mai sus de Comăneşti, pe Valea Trotuşului. Era foarte frumos, cu o atmosferă pe placul meu. Recunosc că mie îmi place să trăiesc mai singur, mai sălbatic. Ca o paranteză: visul meu cel mai mare nu e să ajung în America sau Australia sau nu ştiu unde. Vreau să ajung în pădure! Dar nu mă primeşte pădurea. Vreau să am o cabană, chiar şi un bordei, că e mai ecologic. Vreau să stau acolo, cu urşii, nu să trăiesc printre oamenii ăştia, care se găsesc peste tot. Animalele nu mă contrazic, nu ţipă la mine. Revenind la pictorul Macovei, vreau să vă spun că şi acum mai lucrăm împreună.
Reporter: Cum aţi ajuns pe meleagurile Prahovei?
Viorel Popa: Am făcut armata la Ploieşti, un an şi opt luni, pentru că era a 40-a aniversare de la eliberare şi
ne-a oprit încă patru luni, pentru defilare. A fost frumos! Ba, la despărţire, comandantul mi-a zis că am făcut armată la „fără frecvenţă”, pentru că mi-am terminat şi liceul. Mă duceam, soldat, la şcoală. Era o nebunie! Aveam colegi care erau subofiţeri. După armată, m-am reîntors la pictură. Am stat vreo doi ani la Moineşti, pe la vreo şase biserici, ajutat de Macovei, care găsise comenzi aici. A fost perioada în care m-am hotărât să mă duc la facultate. Aveam un profesor care mi-a dat o recomandare către domnul Alfred Dumitriu, să mă duc ucenic pe lângă dânsul. M-am dus să vorbesc cu el. La început, mi-a zis că nu se poate. Până la urmă, s-a putut. A trebuit să fiu băiat de treabă. Asta era prin ’86. Am stat vreo trei ani la hotel, la Casa Tineretului. Aveam serviciu la rafinărie.
Reporter: Alfred Dumitriu este cunoscut nu doar ca un sculptor de marcă, ci şi ca o persoană foarte exigentă, în general. Cum a fost ucenicia la acest artist deosebit?
Viorel Popa: A devenit naşul meu de cununie, dar câteodată îmi vine să-i dau în cap, alteori îmi vine să-l pup. E, nu pot să spun că a fost prea greu, dar nici uşor. Dar am avut ce învăţa! N-aveam nicio legătură cu sculptura, când am venit la el. Mă rog, mai cioplisem eu prin clasa a X-a ceva, à la sculpturile din Insula Paştelui. Erau nişte portrete. La atât se rezumase experienţa mea. În anul întâi de facultate, ne învăţau de toate. În anul doi, trebuia să ne alegem specialitatea şi toţi, colegi şi profesori, mă îndemnau către pictură. Eu le-am spus că mă duc la sculptură, tocmai pentru că, paradoxal, nu-mi plăcea. Dar, am vrut să mă duc undeva, unde chiar să învăţ ceva, nu să mă joc, cum s-ar fi întâmplat dacă mă duceam la pictură. Eu am vrut o provocare!
Reporter: O întrebare clasică, pe care o adresez artiştilor: de unde vă vine inspiraţia?

Viorel Popa: Vine de unde vrea ea, nu de unde vreau eu! Inspiraţia e în Univers, aşa cred. Eu sunt un receptor. Primesc informaţiile şi le transpun. Pur şi simplu primesc informaţia de undeva, nu ştiu de unde. Faci o schiţă; chiar şi aici ai o inspiraţie. Începi să faci lucrarea mare, după schiţă. Da’ de unde! În timp ce lucrez, totul se schimbă.
Tot timpul vin alte idei, alte viziuni. Când termin lucrarea, n-are nicio legătură cu schiţa. Bine că nu fac comenzi, căci s-ar putea să mi se dea să fac un cal şi să iasă altceva! Cine lucrează şi trăieşte din artă e un om fericit, pentru că faci cum simţi tu! Ceilalţi fac prestări de servicii.
Reporter: Cum v-a marcat arta dumneavoastră, ucenicia făcută la Alfred Dumitriu?
Viorel Popa: Am stat aproape cinci ani cu el în atelier. În perioada asta m-am şi căsătorit cu o soţie care mi-a fost şi-mi este alături de munca mea şi care mă înţelege. Alfred Dumitriu îmi arăta un drum, dar era drumul lui. Oricât ai merge de drept, nu-ţi ies aceiaşi paşi. Totuşi, recunosc, e de necontestat că şi el, şi pictorul Macovei m-au ajutat mult. Acum, nu pot spune care a avut influenţă mai mare. Poate la glume, Macovei! Glumesc. E un om foarte bun la suflet. Am multe din felul lui de a fi. De la naşu’ Alfred am învăţat foarte mult, dar am şi furat. Meserie, că altfel nu se poate! Strica tot ce făceam. Îmi explica, aşa… mai puternic!
Reporter: Cum vă definiţi arta?
Viorel Popa: Se spune că sculptorii ar trebui să se apuce abia pe la 50 de ani de lucrările lor, pentru că, până atunci, nu reuşesc să se regăsească pe sine. Eu mai am doi ani! Mai treceţi peste doi ani şi vă spun. Acum, serios, aş putea să mă încadrez şi la Brâncuşi, puţin. Simbolist, în nici un caz. Mie îmi place să sintetizez, să stilizez un lucru, să-l simplific. Dar nu vreau să ajung la semne, la simboluri. Eu vând toate lucrările mele. Şi dacă nu vând o lucrare, tot o dau. Lucrarea nu trebuie să stea la artist.
Reporter: Care anume gen de lucrări vă ies mai mult în evidenţă, privite prin ochii altora?
Viorel Popa: Se pare că icoana în lemn. Şi nu o spun eu, ci alţii.
Reporter: Religiosul reiese pregnant din arta dumneavoastră. Cum comentaţi?
Viorel Popa: Eu am împărţit arta. Pictura religioasă ţine de partea financiară. Cu asta m-am întreţinut şi în facultate. Da, sunt un om credincios! În sculptură am lucrat mult cruci. Nu vă gândiţi la cele obişnuite. Mie îmi place miniatura. Poate că sunt născut pentru asta. Îmi place migala, îmi plac icoanele… Icoanele mele cerşesc dragoste!
Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult?
Viorel Popa: Îmi plac mult tradiţiile, mai ales cele de iarnă. Cu ceva vreme în urmă, v-aş fi răspuns că-mi doresc să vină Anul Nou. Acum îmi doresc să-mi termin atelierul. Carmen NEGREU