Victor Dragomir s-a născut la Câmpina, în 1984. În 2007, la 23 de ani, şi-a lansat cartea „Chipul din cenuşă”. Anul trecut a terminat studiile de licenţă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, secţia regie de film. La numai 26 de ani, este un tânăr regizor care are în palmares şase filme de scurt metraj: „Nostalgia” (2008), „Furtuna” (2008), „Cumpărături de ultim moment” (2009), „Întâlnire cu al treilea Reich” (2009), „Fotografia” (2010) şi „Strung Love” (2010). Anul 2010 a fost unul de succes pentru el, reuşind să obţină o menţiune specială cu filmul „Fotografia”, la Festivalul Internaţional de Film de la Gijon, din Spania. Cu „Strung Love” se poate spune că „a dat lovitura”, culegând un mănunchi de premii pentru sunet, montaj, scenografie şi interpretare masculină, la ediţia a XXIV-a a Festivalului Internaţional de Film Studenţesc „CineMAiubit”, unde a fost distins şi cu Premiul Criticii şi Marele Premiu.

Reporter: Cum s-a sedimentat gândul care să te îndrepte către arta cinematografiei?
Victor Dragomir: După ce am terminat liceul, am urmat facultatea de Psihologie şi Sociologie. Încă nu eram foarte conştient, în perioada liceului, dacă vreau să merg pe calea aceasta cu poveştile, fie ele scrise ori puse pe ecran. Totul a început cu faptul că vedeam multe filme. Fiind la profilul uman în liceu, implicit exista cerinţa de a citi foarte mult, ceea ce făceam cu plăcere. Odată cu cititul, automat vedeam şi filmele cărţilor pe care le citeam sau citeam cărţile filmelor pe care le vedeam. Astfel, gândeam comparativ între cele două modalităţi de – să zicem – a spune poveşti. La 18 ani nu-mi era foarte clar ce vreau să fac, şi mai exista şi toată presiunea aceea falsă, cu bacalaureatul… ajungi să te gândeşti la lucruri care nu sunt chiar cele mai importante, în loc să te gândeşti la ceea ce vrei tu să faci mai târziu. Aşa am terminat Psihologia. Mi s-a suprapus ultimul an de la Psihologie-Sociologie cu primul an de la UNATC. Nu ştiu ce aş fi făcut după ce aş fi terminat Psihologia, pentru că eu am ieşit din liceu cu o gândire foarte umanistă şi idealizată asupra domeniului. Adică nu mă gândisem pragmatic, dacă aş lucra în resurse umane sau altceva în domeniu. Apoi, în facultate, mi-a devenit foarte clar că nu o să fac psihoterapie sau consiliere psihologică, pentru că nu era de mine, nu relaţionam foarte bine cu această latură. Cumva, începuse să răbufnească toată ideea asta de a face film şi de a spune poveşti, pe care o conştientizasem parţial în liceu, dar pe care nu cred că ştiam de unde să o apuc la acea vreme.

Reporter: Te-a marcat vreun anume gen de film, vreun regizor?
Victor Dragomir: În primul rând, la vârsta aceea, filmele comerciale americane. Cred că generaţia mea este marcată de tot acest import de filme, nu neapărat “de consum”, ci “de public”. Şi pe mine m-a cucerit mai întâi valul ăsta şi abia apoi filmul de artă sau filmul clasic, pe care le-am descoperit abia în facultate. Dinainte să mă gândesc să mă înscriu la UNATC, mi-a plăcut foarte mult un regizor american de origine indiană – M. Night Shyamalan- iar dacă ar fi să nominalizez un singur film care m-a marcat, cu siguranţă este „Semne”, al acestui regizor. Am fost impresionat şi de „Filantropica”, al lui Nae Caranfil. La vremea aceea nu ştiam prea multe despre cinematografia românească, despre filme şi regizori de referinţă. Cred că eram căzut în acelaşi păcat în care e şi publicul român acum, care s-a săturat să vadă un anumit gen de filme. Cum spuneam, am văzut „Filantropica” şi am rămas stupefiat de cât de bun poate să fie filmul din punct de vedere tehnic, scenaristic, regizoral, al jocului actorilor, totul. Şi, cumva, cred că atunci a fost – dacă îmi aduc bine aminte – un alt moment de cumpănă, de reflecţie, când mi-am zis că trebuie să dau, trebuie să încerc să intru la UNATC, pentru că asta vreau să fac.

Reporter: Şi ai reuşit! Dovadă sunt premiile obţinute cu filmele „Strung Love” şi „Fotografia”, despre care aş vrea să ne spui câte ceva.
Victor Dragomir: Înainte de „Strung Love”, aş zice că am ieşit în evidenţă cu „Fotografia”, care a avut premiera la Festivalul Internaţional de Film de la Gijon, Spania, un festival important, agreat şi punctat de către Consiliul Naţional al Cinematografiei (CNC). Am câştigat o menţiune specială, fiind şi prima mea ieşire din ţară la un festival mare. Asta s-a întâmplat în noiembrie, anul trecut. Filmul are o poveste simplă, despre relaţia tată-fiu. Am abordat un episod de viaţă, pe care l-am şi trăit. Este vorba de o întâmplare prin care am trecut cu bunicul meu. La vremea la care s-a întâmplat, m-am gândit că ar putea fi un subiect bun pentru un film şi l-am păstrat în spatele minţii aproape un an. Apoi, când ne pregăteam pentru licenţă, eu tot căutam o poveste serioasă, demnă de ultimul an de studii. Mi-am adus aminte de acest episod, l-am scris şi am reuşit să fac un scurtmetraj cu Victor Rebengiuc în rolul principal şi cu Şerban Pavlu, în rolul fiului. În 17 minute am căutat să explorez relaţia tată-fiu, în baza unei vizite a fiului la ţară, subscrisă executării unei fotografii pe care bătrânul i-o tot cere de ceva vreme. În Spania am mers cu Gabi Suciu, care e producătoarea mea executivă încă din facultate. Şcoala a fost implicată ca producător, filmul fiind parţial finanţat de UNATC.

Reporter: Cum ai convins un actor de anvergura lui Victor Rebengiuc să joace în filmul tău?
Victor Dragomir: Abordându-l pe Victor Rebengiuc, am primit şi o lecţie de actorie şi una de caracter. M-am dus cu avântul naivului, cu scenariul în mâini, cu ideea că, dacă e ceva care poate să-l convingă să joace în filmul meu, al unui necunoscut, acel ceva nu poate fi decât scenariul. Dumnealui a fost amabil şi m-a primit în cabină înainte de unul din spectacolele în care juca la Teatrul Naţional. După ce i-am spus în mare despre ce e vorba, i-am lăsat textul. O săptămână mai târziu, am revenit cu un telefon şi mi-a spus că facem filmul. Am filmat şase zile la Păuleşti, aproape de Ploieşti, acasă la bunicul meu, ca să rămân fidel locaţiei. Victor Rebengiuc nu numai că m-a ascultat – lucru care poate deveni deconcertant la un moment dat, fiindcă ai în faţa ta un mare actor, care te ascultă pe tine, un tânăr de 25 de ani, şi face exact ce vrei tu – dar, mai mult decât atât, am simţit că a avut încredere în mine şi că a pus suflet în film, iar asta zic eu că se vede şi pe ecran.

Reporter: Povesteşte-mi câte ceva şi despre filmul „Strung Love”, cu care ai câştigat foarte multe premii.
Victor Dragomir: „Strung Love” a pornit aşa, ca o năzbâtie de film. Mi l-a propus Radu Tancău – unul dintre operatorii cu care lucrez. Mi-a spus că vrea să facă un film cu tineri, plasat în perioada comunistă, despre care nici unul dintre noi nu ştia mai nimic, fiind, evident, prea mici la vremea aceea. Radu a avut fler, în sensul că se săturase şi el – cum se săturaseră mulţi din facultate – de genul de filme sumbre, “grele” care se făceau la clasele noastre, şi dorea să-şi construiască exerciţiul de anul III pe ceva mai vesel, ţinând neapărat şi la tenta istorică. Pe scurt, e vorba despre un “tocilar” de la clasa de lăcătuşerie a unui liceu industrial de provincie (Viorel), care se înscrie într-un concurs de producţie de nituri pentru a câştiga atenţia şi inima unei colege de la clasa de croitorie (Ileana). Am lucrat aproape un an la scenariu, aruncând idei de la unul la altul şi eu scriind. Au tot fost modificări, am venit la Câmpina să prospectăm locaţiile, să vedem pe unde am putea filma un astfel de film. Existau, fireşte, multe dificultăţi legate de perioada în care se desfăşura acţiunea. Am filmat până la urmă la Uzina IRA, la Grupul Şcolar Industrial „Construcţii de Maşini” şi pe malul râului Prahova. Am turnat filmul în august, anul trecut, şi postproducţia a durat până în decembrie. Apoi ne-am prezentat la Festivalul Internaţional de Film Studenţesc „CineMAiubit”, unde am avut un succes nebănuit, aş zice.

Reporter: Ce ai în vedere pentru viitor?
Victor Dragomir: Acum, proiectul de master. Toată miza acestui master e faptul că ai şansa unui film în plus în facultate. Fiind un număr mic de studenţi (suntem trei), implicit bugetele sunt mai mari, deci am ocazia de a mai spune o poveste, de a încerca lucruri mai îndrăzneţe decât ceea ce am făcut până acum, în cei patru ani de facultate. Carmen NEGREU