Vasile Stoicescu-Bogdăneşti este prahovean, stabilit la Vălenii de Munte, unde a fost judecător şi preşedinte al Judecătoriei, ulterior activând la Tribunalul Prahova, secţia penală. În momentul de faţă, îşi desfăşoară activitatea ca avocat, dar şi ca scriitor, reuşind să publice deja, câteva cărţi de factură poliţistă. Axându-se pe cazuri reale, romanul poliţist i-a dat posibilitatea de a face cunoscute crime petrecute cu mult timp în urmă, redate cititorului cu tensiunea şi suspansul de rigoare.

Reporter: Pătrunzând puţin în culisele muncii de judecător, cât de greu era să fiţi obiectiv, chiar bazându-vă pe lege?

V. Stoicescu-Bogdăneşti: Activitatea mea ca magistrat s-a desfăşurat şi înainte, şi după anul 1989, când am constatat că această muncă nu este chiar simplă. Sigur, fac şi o trimitere la recomandarea divină din Scriptură, care spune că „Judecătorii trebuie să fie drepţi”, pentru că el este un mic demiurg pe pământ şi el trebuie să facă dreptate. În asta constă calitatea şi, de ce să nu spunem, bunătatea de care trebuie să dea dovadă. Marc Aureliu, împăratul roman, recomanda ca „Judecătorii să fie drepţi, să cântărească bine talerul dreptăţii, să nu atârne dreptatea de partea darurilor”.

Reporter: Vi s-a întâmplat, în cariera de judecător, să fiţi vreodată presat de factori politici, să înclinaţi acel taler, altfel decât ar fi trebuit?

V. Stoicescu-Bogdăneşti: În ceea ce mă priveşte, nu. Dar astăzi înclin să cred, urmărind mass-media, că multe soluţii nu sunt drepte. Poate greşesc… O spun ca avocat: cred că se mai fac şi unele presiuni, ceea ce n-ar trebui. Judecătorul trebuie să se supună doar legii.

Reporter: Cum v-aţi gândit să aşterneţi pe hârtie, romanţat, lucruri pentru care altădată aţi dat sentinţe sau acum, ca avocat, concepeţi apărări?

V. Stoicescu-Bogdăneşti: Scrisul m-a preocupat mai dintotdeauna. Am avut norocul să am profesori de limba română care au sesizat, cumva, înclinaţia mea spre literatură. Cred că e şi ceva nativ. Aşa am simţit eu că trebuie să fac şi voi scrie în continuare. În timpul liber, când se poate, mă preocupă romanul, în general, romanul poliţist. Ca judecător la Secţia Penală din cadrul Tribunalului Prahova am activat în zona care mi-a plăcut cel mai mult. Mă refer la cauzele penale care mi-au trezit interesul de a căuta, de a descoperi anumite împrejurări care au dus la săvârşirea unor crime, care s-au petrecut şi se petrec mai tot timpul. Romanul pe care l-am publicat anul acesta, în luna august, se numeşte „Crima de la Pomul Verde”. Am pornit de la un caz real, romanul gen poliţist, care zic eu, atrage publicul. În activitatea mea de magistrat, am găsit ceva material prin arhiva tribunalului. În 1987, s-a întâmplat o crimă abominabilă. Cunoscând-ul pe tatăl presupusului asasin, care a fost actor la Teatrul de Stat din Ploieşti, am purtat discuţii ample despre crima care se comisese, chiar la restaurantul Pomul Verde. Era un local de referinţă pe vremuri, în Ploieşti. Aici veneau actori, stăteau la o cafea, discutau, se relaxau. Chiar în acea clădire, deasupra restaurantului, existau câteva camere cu locatari. Undeva, aici, locuiau actorul Anghel şi Hildegard Bratu, personaje care se regăsesc în acest roman. Am folosit numele real al presupusului asasin. Spun „presupus asasin” pentru că, în opinia mea, a fost o eroare judiciară. De ce să nu recunoaştem, se mai comit. Cu ani în urmă, atunci când m-am hotărât să scriu acest roman, am studiat, separat de arhivă, date luate de la vecini, de la părinţii presupusului asasin, care se aflau în viaţă la momentul  respectiv. Am pornit şi de la motto-ul „Crima nu iartă niciodată pe criminal”, al lui Victor Hugo. Bineînţeles că în roman intervine şi fantezia scriitorului: în ultima anchetă pe care o face personajul procuror Ştefăniţă, care este un om şi un profesionist aşa cum ar trebui să fie toţi procurorii din România, a făcut multe cercetări, încolţindu-i ideea că nu este autorul, cel acuzat de a fi săvârşit fapta, respectiv, fiul actorului Anghel Bratu, ci o altă persoană.

Reporter: Fiul actorului Anghel Bratu a făcut închisoare?

V. Stoicescu-Bogdăneşti: Nu s-a ajuns la condamnare, pentru că, în Dreptul Procesual Penal, în condiţiile în care o persoană recunoaşte, poate chiar forţat cumva, o faptă şi, ulterior, decedează, nu mai are răspundere penală. La vremea respectivă, când a fost descoperită crima, respectiv cadavrul unei tinere care rămăsese peste noapte în acea locuinţă, presupusul asasin a fost găsit în agonie, într-o încăpere alăturată, cu venele tăiate, plus că îngurgitase şi nişte acid sulfuric, de la o baterie de maşină. În drum spre spital, miliţianul care îl însoţea îl tot întreba: „Hai, recunoaşte, că tot nu mai ai nimic de pierdut! Tu ai omorât-o?” Acesta i-a răspuns la un moment dat, cu greu: „Da, eu am săvârşit!” Atunci s-a dat o ordonanţă prin care se atesta recunoaşterea făcută de învinuit. Astfel, s-a mers pe ideea că el a comis crima, iar dosarul s-a închis. Procurorul care ancheta crima la momentul acela a avut, totuşi, dubii. Însă, şeful său – trebuie să recunoaştem că şi în Parchetul de azi sau Procuratura de altădată, există, totuşi, o subordonare – i-a spus să închidă dosarul. Dar, procurorul, un tip isteţ, se împrietenise de copil cu un şofer de taxi, un om cu barba nerasă, ca personaj. Întâmplarea a făcut ca acesta să-l ducă pe asasin cu taxiul, în noaptea crimei. Ulterior, taximetristul mai are prilejul să-l întâlnească pe asasin. Procurorul a adunat în timp, nişte argumente şi a continuat cercetarea crimei. Şeful său nu a fost de acord, însă procurorul s-a folosit de timpul său liber pentru a merge pe urmele adevăratului asasin. Cititorul va rămâne contrariat, stupefiat, când va ajunge la momentul aflării identităţii asasinului, pentru că va fi greu de crezut că un om cu o pregătire superioară a fost capabil să înfăptuiască această crimă. Într-un criminal nu regăsim doar educaţia, şcoala care l-a format, găsim şi instinctul acela de animal, care, din cauza unor împrejurări, se exacerbează şi se ajunge la crimă.

Reporter: Înţeleg că vă axaţi intriga romanelor pe cazuri reale. Aţi avut vreodată probleme din acest motiv?

V. Stoicescu-Bogdăneşti: În romanul „Crima de la Pomul Verde” am folosit nume reale, bineînţeles, cu acordul de rigoare, dar altele sunt fictive. Procedând astfel, nu am avut niciodată vreo problemă.

Reporter: Ce mai aveţi pe masa de lucru a scriitorului?

V. Stoicescu-Bogdăneşti: Pregătesc un nou roman poliţist, „Enigmă pentru comisarul Silvan”, dar şi un roman de dragoste, „Destinul domnişoarei Ancuţa”.

Carmen NEGREU