Editorial

Valsul lui Amelie

Într-o vreme, francofilia era, în România, mai mult decât un plaisir, era un mod de viaţă, tradus printr-o amprentă culturală franceză bine pusă pe cotidianul autohton. Spiritul mioritic îşi scosese pălăria în faţa spiritului occidental de pe malurile Senei şi, pe când Bucureştiul devenise “micul Paris”, cam toată ţara plutea pe ritmuri de acordeon, între două bonjour-uri. După zeci de ani, la câteva arondismente de Tour Eiffel, muzica mă însoţeşte la primul meu contact pe viu cu societatea franceză. Acordurile mă cuceresc, ca pe tot neamul odinioară, eliberate cu pretenţia autenticităţii de un… conlocuitor. Un român le cântă parizienilor valsul lui Amelie Poulain, personaj de film atât de celebru încât e trecut în broşurile turistice. Nu ştiu cât de tare îi impresionează notele muzicale pe cei care, la orice oră din zi, aglomerează metroul ca o mulţime de autişti, dispuşi să-şi trăiască excelenţa propriului univers conturat cu căştile pe urechi şi cu ochii pe tabletă, iphone, ipad sau, în cel mai fericit şi omenesc caz, pe o carte. Dar chiar şi aşa, dând senzaţia că se teme de sine, că nu are curajul de a trăi nici măcar între staţii faţă în faţă cu propriile gânduri, francezul modern refugiat mereu în altceva, este un model pentru noi. Şi în capitala noastră timpul se scurge la fel până la următoarea oprire cu peronul pe partea dreaptă.
Singura diferenţă este că, odată ieşiţi din subteran, constatăm că la ei, cu adevărat, e mai mult Amelie, iar la noi, mult mai mult Poulain. Adrian RADULESCU

Imobiliare Valea Prahovei
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co