Valentin Ţurcanu este fiul lui Nicolae Ţurcanu, fost ofiţer în Marina Regală Română în cel de-Al Doilea Război Mondial, racolat la vremea respectivă de către Serviciile Secrete Britanice (MI 6), fapt pentru care, mai târziu, a fost nevoit să fugă în SUA. Este născut la Constanţa, în urmă cu 66 de ani, şi a urmat Facultatea de Geologie din cadrul Universităţii Bucureşti, fiind împiedicat de către Securitate să o finalizeze. La 24 de ani, şicanat de către regimul comunist, a reuşit să plece în SUA, unde îl aştepta tatăl său, putând să-şi termine studiile, devenind licenţiat în geologia petrolului.

Reporter: De ce aţi fost împiedicat să vă terminaţi studiile în România ?
Valentin Ţurcanu: Trebuia să încep anul V de facultate în ’64, care consta într-un singur semestru, după care ar fi urmat examenul de stat. Atunci, m-am trezit că sunt exmatriculat pentru „abateri grave de la disciplina de student”. Toate acestea se întâmplau din cauza tatălui meu, care plecase din ţară la sfârşitul anului 1944, când eu aveam doar câteva luni de viaţă. Tata a avut un rol în lupta Alianţei SUA-Franţa-Anglia împotriva fascismului şi a Rusiei. El era de partea trupelor englezo-americane. Era perioada când comuniştii noştri şi ruşii au întors foaia, împotriva capitalismului. Tata era vizat la vremea aceea să fie arestat şi chiar omorât, nu doar de comuniştii români, ci şi de ruşi. El conducea o navă de război în Marina Regală, în anii ’40. În oraşul Alexandria din Egipt, fiind nevoit să facă o escală, nava a fost capturată de către englezi. Aceştia au lăsat majoritatea echipajului să plece acasă, dar trei-patru persoane le-au oprit ca prizonieri, printre care şi tatăl meu. Au fost duşi în Anglia unde au urmat nişte cursuri de instruire la o unitate militară, tata fiind bun cunoscător al limbii engleze şi nu numai. După un an şi ceva, a fost integrat în armata engleză. Mai departe a fost trimis în Serviciile Secrete Britanice (MI 6), având ca misiune pregătirea terenului pentru invazia forţelor aliate în Europa de Est, care se afla sub ocupaţia nemţilor. La sfârşitul lui octombrie ’44, tata a fost arestat de nemţi. Ce s-a întâmplat? Tata conducea misiunea engleză „Autonomous”, de spionaj şi de pregătire a unor oameni, pentru a izgoni nemţii din Estul Europei. Prima parte a acestei operaţiuni a fost condusă de un englez, care a fost omorât, după care a preluat tata misiunea, primind numele de cod „Reginald”. Nemţii l-au prins în ultimele zile ale războiului şi, culmea ironiei, a fost eliberat de ruşi pe 24 august ’44, iar la trei zile, mă năşteam eu. Comuniştii şi ruşii oricum urmau să-l pună pe lista neagră. Nu ştiu ce avea tata de gând să facă, dar cert este că, la sfârşitul lui octombrie, şi-a pregătit plecarea, dorind să o ia şi pe mama, care nu a vrut să-l urmeze, temându-se pentru viaţa mea şi fiind şi foarte legată de familia sa. A venit un avion special din Anglia să-l ia, pentru că deţinea prea multe secrete. De atunci, mama nu a mai auzit nimic de el, până în 1964-65 când, la o veche adresă, având un frate la Constanţa, şi-a făcut simţită prezenţa, în sensul că am aflat că trăieşte. Timp de 20 de ani, mama m-a crescut singură, fără să ştim dacă tata mai este în viaţă sau nu.

Reporter: Cum aţi reuşit să plecaţi din România comunistă în SUA?
Valentin Ţurcanu: În ’64 m-au exmatriculat băieţii noştri „cu ochii albaştri” fiind vinovat… că eram băiatul tatei. Ştiam că mă cheamă Ţurcanu ca pe tata, chiar dacă el nu exista pentru mine decât cu numele. Ne descurcam greu şi cu banii. Mai vindeam şi din casă lucruri, ca să putem să ne descurcăm. Când am vrut să-mi iau un serviciu, pe baza studiilor pe care le aveam, chiar dacă nu aveam diploma, din nou am întâmpinat piedici. Eram prins ca într-o capcană, fără să mi se ofere posibilitatea să-mi câştig existenţa. Între timp, tata reuşise să ia legătura cu noi, începând să ne ajute, trimiţând bani. Mai mult de atât, a început să demareze formalităţile ca să mă ia în America. Sincer să fiu, eu nu eram chiar atât de entuziasmat să plec. Eram la o vârstă foarte tânără, când aveam mulţi prieteni, eram legat de anumite lucruri. Singurul lucru după care tânjeam era cultura americană, pentru că mai ascultam câte un post de radio cu muzică de jazz. Până la urmă, mi-am dat seama şi eu că trebuie să accept să plec. În fine, în ’67, tata mi-a spus să fac cerere pentru paşaport. Practic, tata s-a chinuit vreo doi ani de zile să mă aducă la el, primind doar răspunsuri negative de la autorităţile româneşti. Până la urmă, a apelat la relaţiile sale foarte suspuse. Era bun prieten cu guvernatorul Statului Louisiana, unde locuia, avea prieteni şi prin Congresul american. Era manager la o firmă de transporturi navale internaţionale.

Reporter: Credeţi că fusese recrutat de către Serviciile Secrete americane?
Valentin Ţurcanu: Nu ştiu, nu cred. Nu ştiu multe lucruri din trecutul tatălui meu, pentru că nu-i plăcea să vorbească despre el. Era un om foarte secretos, probabil şi din deformaţie profesională, dar şi un om foarte paşnic. S-a scris o carte „Operaţiunea Autonomous” de către un englez, Ivor Porter, care era şeful spionajului englezesc în anii ’40, apărută la editura Humanitas în 1991. Legând lucrurile din carte, unde este descris mai în detaliu rolul tatălui meu în misiunea asta, cu ceea ce mi-a mai spus şi el, am reuşit, târziu şi cât de cât, să-i conturez personalitatea. După ce a ieşit la pensie, a mai trăit foarte puţin. Poate că am intrat prea târziu unul în viaţa celuilalt, ca să ajungem să ne cunoaştem aşa cum ar fi trebuit.

Reporter: Cum a decurs întâlnirea cu tatăl dvs. după ce aţi reuşit să ajungeţi în SUA?
Valentin Ţurcanu: Aveam vreo 23-24 de ani, când am ajuns în America şi m-am înscris la Louisiana State University. Am ajuns prin luna octombrie ’67, iar în ianuarie începea un nou semestru. M-am înscris, la început, la un curs de engleză pentru studenţii străini, după care, mai târziu, am reuşit să-mi iau şi master-ul. Una dintre cele mai plăcute surprize, pot să spun, a fost că mi s-a echivalat absolut tot ce învăţasem în România, fără alte hârtii, doar pe baza celor spuse de mine. Revenind la întrebarea dvs. trebuie să mărturisesc că relaţia cu tatăl meu, în general, a fost una destul de rece. N-am putut niciodată să-l cunosc cu adevărat şi să-l înţeleg. În schimb, revederea a fost cu tam-tam. Cum spuneam, fiind prieten foarte bun cu guvernatorul Louisianei şi apelând la ajutorul lui şi povestindu-i că nu-şi văzuse fiul de 20 de ani, acesta a făcut o anume publicitate. Am fost aşteptat la aeroport de foarte mulţi oameni, ziarişti, televiziune. Eu m-am simţit şocat! La vârsta aceea, prin ceea ce trăiam, mă aflam ca într-o ceaţă, plus că eram foarte obosit de cât stătusem în avioane. De la New York, am luat alt avion, încă 3.500 de km, până în Louisiana, la New Orleans, unde stătea tata. Şi, dintr-o dată, blitz-uri şi gălăgie, iar eu eram complet pe dinafară! Recunosc că starea mea de şoc a durat ceva vreme, până m-am acomodat. Un alt şoc, pe care de data asta l-am perceput în mod conştient, a fost în primul weekend petrecut acasă. Tata stătea într-o zonă rezidenţială şi m-am trezit la poartă cu o mulţime de oameni, care citiseră în presă că: „Tatăl, după 20 de ani îşi revede fiul, scăpat de sub Cortina de Fier” şi veniseră să mă vadă. Era o mare de maşini pe strada noastră. Dar erau veniţi şi de la distanţe mari, din Texas, Virginia, Florida. Veniseră să-mi ureze, pur şi simplu, bun venit! Vă imaginaţi treaba asta? Aşa sunt americanii! Mi-a fost de ajutor acea primire, la care mă gândeam de fiecare dată când mă apuca dorul de mama, de casa din România, de prieteni. M-a ajutat să-mi găsesc locul şi rostul printre americani. Carmen NEGREU
Va urma