Actualitate

Valentin Ţurcanu: “Pentru mine, nu mai contează politica. S-a transformat într-o prostie!” (II)

valentin-turcanuValentin Ţurcanu este fiul lui Nicolae Ţurcanu, fost ofiţer în Marina Regală Română în cel de-Al Doilea Război Mondial, racolat la vremea respectivă de către Serviciile Secrete Britanice (MI 6), fapt pentru care, mai târziu, a fost nevoit să fugă în SUA. Este născut la Constanţa, în urmă cu 66 de ani, şi a urmat Facultatea de Geologie din cadrul Universităţii Bucureşti, fiind împiedicat de către Securitate să o finalizeze. La 24 de ani, şicanat de către regimul comunist, a reuşit să plece în SUA, unde îl aştepta tatăl său, putând să-şi termine studiile, devenind licenţiat în geologia petrolului.

– continuare din numărul anterior –

Reporter: Venind în SUA din spaţiul comunist, în plină perioadă a Cortinei de Fier, devenind un om cu o pregătire şi educaţie deosebită şi având un tată cu un trecut mai mult decât interesant, nu s-a încercat racolarea dvs. de către anumite servicii de informaţii?

Valentin Ţurcanu: În SUA, în spionaj? Nici vorbă! Dar am fost „curtat” de Securitate. Este interesantă totuşi, întrebarea, pentru că mi s-a mai pus aici, în România. Reuşisem să-mi iau diploma, am lucrat câţiva ani în America, am avut proiecte în Canada şi pe urmă s-a descoperit petrol în Marea Nordului unde, în colaborare cu o firmă norvegiană, am lucrat în Norvegia. Pe la începutul anilor ’80, m-am mutat cu firma americană Halliburton Oil Services Company, la care lucram, la Viena. Răspundeam de Biroul pentru Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu. Mi se ridicase cetăţenia română, dar mai păstrasem paşaportul cu care plecasem şi pe care scria „cetăţean român stabilit în străinătate”. M-am dus în Viena la ambasadă şi am aflat că nu mai am cetăţenie română, retrăgându-mi-se automat. M-a mirat treaba asta. Oricum, am  reuşit să mă întorc în ţară după vreo 10 ani, în interes de serviciu. Ministerul Petrolului a apelat la firma unde lucram şi a trebuit să particip la nişte discuţii, tehnice şi economice. Am început să vin din ce în ce mai des, pentru că făceam un contract cu acest minister. Normal că în aceste condiţii am intrat în vizorul Securităţii, pe faţă. Eram chemat la discuţii cu ei. M-au lăsat cu gura căscată, micimea dorinţelor lor. Mă chemau în apartamente conspirative din Bucureşti. Veneau doi, trei, niciodată nefiind mai puţin de doi. Prima dată au apelat la sentimentele mele româneşti, dacă nu mi-e dor de ţară, că sunt român, că statul a greşit că m-a exmatriculat din facultate, că n-aş vrea din nou…Păi ce să mai vreau? Ce-am vrut, am obţinut în America! Ştiţi ce-mi cereau, prima oară când m-au abordat? Să-i informez despre românii care-i întâlneam prin Viena: „Păi, ce să vă spun? Păi, ce fac, cu ce se ocupă.” Voiau nişte informaţii pe care le consideram stupide. Le-am spus că eu nu fac aşa ceva, că n-am timp şi nici nu-mi stă în fire să descos pe cineva. S-au ţinut mult de capul meu, încât m-au enervat de am făcut şi un ulcer din cauza asta.
Creau o presiune psihologică asupra mea, cu ameninţări străvezii că o am pe mama în ţară, că poate păţeşte ceva, că poate nu mă mai lasă pe mine să vin sau chiar să mă întorc în SUA. Tot felul de prostii! Din cauza acestor presiuni şi ameninţări subtile, mă întâlneam la discuţii cu ei, ca să le las impresia că deţin controlul, dar îi cam purtam cu vorba.
Spre sfârşitul acestor întâlniri, şi-au dat arama pe faţă, cerându-mi ceea ce îi interesase de la început: date tehnice, adică să fac spionaj industrial şi economic faţă de firma la care lucram. La un moment dat mi-a venit o idee, care m-a ajutat să o termin cu ei cât se poate de brusc.
La o discuţie cu securiştii, care a devenit şi ultima, veniseră vreo patru persoane. Începuseră să mă prelucreze, să mă convingă, ba cu ameninţări, că dacă nu le aduc lor documentaţia de care au nevoie, nu ştiu ce o să se întâmple. În toiul discuţiei le-am spus senin că: „Sunt de acord să fac tot ce-mi spuneţi dvs.!” I-am surprins, că îmi venea să şi râd. Au rămas cu gura căscată de nu le venea să creadă urechilor. Îmi zice unul să stau un pic şi s-a dus să mai cheme pe cineva. Probabil, credeau că misiunea avea în sfârşit, succes. Mai apare unul şi le zic: Ok, fac ce vreţi voi, dar cu o condiţie: mă încadraţi în Ministerul de Interne, în structurile de Securitate, îmi daţi grad şi funcţie, mă treceţi pe statul de salariu şi din clipa aia fac ce vreţi.” Parcă primiseră un pumn în cap, aşa se uitau la mine! Ei erau şi probabil sunt şi acum, o grupare foarte închisă, foarte bine protejată. Au deschidere doar spre exterior, în sensul de a găsi fraieri să le facă lor treaba. S-a stat cam un minut, într-o tăcere mormântală, după care şeful lor a zis: „Da, interesantă propunere. Ne daţi voie să ne gândim şi vă comunicăm noi.” Ei bine, cred că se mai gândesc încă, pentru că nici în ziua de azi nu mi-au comunicat nimic!

Reporter: Unde eraţi şi ce făceaţi când a început Revoluţia în România?

Valentin Ţurcanu: În octombrie ’89 eram în nordul Greciei, la Kavala, un oraş petrolier lângă Salonic. Eram tot cu firma Halliburton Oil. Terminasem treburile cu România de prin ’83-’84. Cam pierdusem timpul cu inginerii de la Ministerul Petrolului. Începuseră lucrurile să se mişte prin Cehia, Germania de Est.
Ascultam postul Europa Liberă, îmi plăcea de Hurezeanu. Acum nu-mi mai place, că s-a „vândut” pe mai puţin de 30 de arginţi. Dar, eram interesat de ceea ce se întâmpla în România, astfel că am plecat spre ţară. Am prins mitingul unde a vorbit Ceauşescu şi am prins toată nebunia de atunci. Ajunsesem de mă împrietenisem şi cu Dan Iosif, am depus împreună cu mama, cu bună credinţă, bani în contul „Libertatea”. Ce s-or fi ales de acest cont, nu ştiu. Chiar credeam că e o Revoluţie adevărată! Am participat la toate demonstraţiile mari şi la cea din iunie, în Piaţa Universităţii. Unul dintre cei care făceau greva foamei, un student, nu-mi mai aduc aminte cum îl chema, a deschis o listă de subvenţii, pentru înfiinţarea unei televiziuni independente. Una peste alta, ca să nu mai intru în prea multe amănunte, pe 1 ianuarie ’92 am reuşit să punem bazele televiziunii SOTI, cu aparatură de ultimă generaţie (adusă personal din America), cu angajaţi, printre care Esca, Mândruţă şi alţii, eu fiind rugat să devin directorul general al acesteia. A fost ideea greviştilor foamei. SOTI a deranjat televiziunea română, care era manipulată de Iliescu, reuşind să emită doar vreo 4-5 ani. Păcat!
Ce să vă mai spun? Chiar dacă mi-am luat o casă la Câmpina, la ceea ce se întâmplă în ţară, nu cred că voi mai rămâne şi mai sigur, că mă voi întoarce în SUA. Pentru mine, nu mai contează politica. S-a transformat într-o prostie! Partidele s-au uniformizat, nu mai au doctrină, principii, nu mai au nimic! Oricine ar fi la putere, e o apă şi un pământ.Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co