Cel puţin pentru mine şi cel puţin în actuala conjunctură politică din România, demisia nu mi se pare a fi altceva decât o coală de hârtie, în esenţă albă, peste care se aşterne, aproape instantaneu, suficient praf de istorie pe care trebuie să-l înlături pentru a putea citi semnătura premierului. Odată cu ea, Emil Boc, soldăţelul de plumb, a redevenit camarad, tovarăş, prieten cu care să bei o bere într-o cârciumă în care nu-şi au locul decât dialogurile burleşti.
Cu alte cuvinte, personal, fostul premier mă interesează fix la nivel de literatură romanţată, în vreme ce jertfesc alte personaje pe altarul seriozităţii. Voi da exemplul domnilor Crin Antonescu şi Victor Ponta, interacţionaţi într-o sinapsă politică al cărei efect asupra părţii din creierul meu, responsabilă de simţuri, mi-a lăsat un gust amar. Dar doar pentru simplul motiv că-mi stă pe limbă, nu trebuie să-i fac, astăzi, cum îmi vine la gură.

Voi spune doar că aşteptam, de la politicieni în general şi de la Opoziţie în particular, să dea exemplul dialogului şi al unităţii, inclusiv cu Puterea.
Pentru mine, aceasta este atitudinea care exprimă buna intenţie de a scoate ţara din ceea ce o acoperă până peste cap, nu e zăpadă, dar nici nu pot scrie explicit, din respect pentru cititori. Adrian RADULESCU