Ţăranii universali şi „Prinţul Dovlecel”
La 20 de ani de la „Revoluţia Română în direct”, ar fi trebuit să culegem roadele vieţii libere, roadele democraţiei, cu care să umplem cel puţin coşul existenţei noastre zilnice, fără probleme, dacă nu să transformăm cotidianul mioritic într-un corn al abundenţei materiale şi spirituale. S-a scurs o perioadă lungă în care, cu mic cu mare, ar fi trebuit să marcăm evoluţia noastră creatoare de la sinistru la sublim, în care speranţele noastre pârguite să prindă forma celei mai dulci poame.
Vremea culesului a sosit, dar, cu cea mai mare durere socială posibilă în suflet, unei ţări care cândva se mândrea cu supranumele de grânar al Europei i-a mai rămas doar orgoliul rănit de… agricultor în brazda altuia. De vreo câţiva ani, stăm în genunchi lângă căpşunile spaniolilor şi cehilor… Primăvara a adus la Ploieşti sute de oameni din toată patria, dornici să obţină un loc de muncă la ambalat mazăre verde şi cules de dovlecei, în Danemarca… Românul e ţăranul universal!
E titlul nostru, pentru care ne-am întrecut pe plantaţii cu albanezii, cu marocanii şi cu pricepuţii înceţi la minte, dar iuţi de mână, ai altor naţii, titlul de glorie pe care îl merităm din plin, care ne obligă ca, măcar o dată la patru-cinci ani, să privim şi spre ogorul nostru, în care, de-acum, şi-au semănat dorinţele copiii noştri, şi să alungăm din el dăunătorii… de partid. Asta până nu vine ziua cea mare în care o să fim atât de buni, încât unul dintre noi o să facă pasul nobleţii spre a fi numit de tabloide „Prinţul Dovlecel”.Adrian RADULESCU
