Un sprint, un dribling…, aşa prinde contur nebunia. Fotbalul m-a atras o dată cu primul şpiţ, cu prima lovitură de minge spre care m-a îndemnat tata, şi a devenit plăcere la primul şut transformat în gol, la meciul prichindeilor din cartier – eram erou, eram o mână de om cu pumnii încleştaţi, strângând în ei, pentru prima dată, mândria de a fi reuşit. Am jucat în casă, cu o minge mică, de cauciuc, fugărită pe sub masă cu veleităţi de vârf autentic; am fost portar de… pat cu plonjoane de excepţie; am fost golgeter în curte, cu lovituri libere executate peste zidul brazdei cu trandafiri, cu celebra minge “de 35”, şi-am fost dus la stadion pentru prima dată, ca la un ritual de iniţiere în tainele unei iubiri galben-albastre, când Simaciu era un sfânt în tricou petrolist.
Tata m-a învăţat ce înseamnă fotbalul şi, peste ani, lacrimile lui adunate-n Cupa României – câştigată într-o vreme când venea tot mai rar la stadion-, mi-au predat lecţia definitivă a pasiunii pentru culorile unui club.

N-am fost „cu Liverpool”, dar le mulţumesc necunoscuţilor care, ascultând rugămintea unui copil, l-au luat în tribune la partidele de campionat, când spectatorii intrau doi pe-un bilet… N-am aplaudat fentele lui Dridea cel Mare, dar l-am admirat pe Greaca, cand stăteam, ascuns de ploaie, sub peluză…
Toate astea mi se adună în minte, precum molozul de pe “Ilie Oană”, şi praful amintirilor poate fi şters doar de imaginea noii, intimei arene, în care marea familie să se adune ca-ntr-o sufragerie a lupilor galbeni. Una în care, tată, voi păstra un fotoliu şi pentru tine.