De multe ori, am avut impresia că noi, românii, suferim de un soi de masochism mediatic. Ne place să dea alţii în noi şi, cu o plăcere teribilă cel puţin mai mare decât aceea de a ne linge rănile, nu doar că nu reacţionăm la atac, ci chiar ne aşezăm în dreptul arătătorului îndreptat înspre noi. De multe ori, chiar răsucim cuţitul în diverse răni provocate de condeiul nedrept de ascuţit al altora. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu mai bine de un an şi jumătate în urmă, când presa italiană ne-a târât la grămadă într-o mocirlă mediatică generată de actele incalificabile ale unor semeni, deveniţi infractori cu renume. Nu am fost judecaţi individual, la bucată, vrac, dacă vreţi… Am fost împroşcaţi cu noroi ca naţie, dar nu atât de mult încât să nu ne împroşcăm şi noi o tură. Nu doar că nu luăm atitudine… Când alţii ne condamnă, ne condamnăm şi noi; când alţii ne înjură, ne înjurăm şi noi… Pentru vreo două-trei zile, înainte de a uita definitiv subiectul. Fără reveniri, fără regrete, fără…

Atitudinea asta e valabilă şi în interior, când presa locală ţine isonul celei centrale la orice scandal. Când Enache – suporterul petrolist care a făcut cunoştinţă cu o ţară întreagă nu întinzând o mână, ci slobozind un pumn – a intrat în gura presei de Capitală, ziariştii de renume ne-au mestecat cu toţi dinţii şi ne-au răstignit deontologic, pe limba lor, pe toţi petroliştii, pe toţi ploieştenii… Ce au făcut mulţi dintre colegii mei de breaslă? Mi-au dat dreptate! Mi-au dat dreptatea de a scrie că uneori presa autohtonă suferă de un simptom porcin – când comunitatea e împroşcată cu noroi, în loc să o cureţe, începe să se tăvălească! Adrian RADULESCU