Sculptorul Gabriel Sitaru este prahovean, născut în 1949 la Proviţa de Jos. Şi-a desăvârşit studiile de artă la Ploieşti, cu maestrul Nicolae Kruch. Începând din 1988 participă cu expoziţii personale la Câmpina, Ploieşti dar şi înafara ţării, în Elveţia şi Olanda. În 1989 primeşte premiul I la Festivalul Naţional al Ministerului Culturii iar în 2000 participă la o expoziţie internaţională în Belgia. Are lucrări în colecţii particulare şi de stat în Bulgaria, Elveţia, Franţa, Germania, Olanda, SUA şi România. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Bucureşti. Fire discretă, de o rară modestie, Gabriel Sitaru se lasă convins cu greutate să vorbească despre el şi arta sa. În schimb, cine-i priveşte sculpturile, poate vedea că mintea şi sufletul său, îşi dau întâlnire în estuarul absolutului. Lucrările sale emană fermitate dar şi graţie şi senzualitate, încât lemnul, piatra, bronzul, marmura, par a fi atinse şi modelate doar de mângâierea şi privirea artistului, nicidecum de daltă.

Reporter: Ce scânteie s-a aprins care să vă arate calea către artă, către sculptură?
Gabriel Sitaru: Nu ştiu…cred că m-am născut cu această pasiune, numai că am conştientizat-o foarte târziu. Îmi plăceau foarte mult astfel de lucruri, pe care le admiram când le vedeam prin parcuri, prin expoziţii. Când m-am apucat cât de cât serios de aşa ceva, aveam peste 20 de ani. Am descoperit singur atracţia către sculptură, în special când m-am mutat cu serviciul la Institutul de Petrol. Aici, intrasem într-un colectiv care cocheta cu arta, chiar şi conducerea încuraja aşa ceva. Era cumva, o stimulare a politicii care se făcea în regimul trecut, cu Cântarea României, cu arta făcută în masă. La început, lucram sporadic. Apoi, am găsit nişte bucăţi de marmură la institut şi m-a apucat să fac un chip de zeiţă, migălind la tot felul de detalii. Practic, m-am jucat.

Reporter: Când aţi început să vă luaţi harul în serios?
Gabriel Sitaru: Am dat de vreo două ori la Institutul de Arte Plastice şi nu am reuşit. Apoi m-am dus la Şcoala Populară de Artă de la Ploieşti, unde am avut şansa să-l am profesor pe sculptorul Nicolae Kruch, un portretist extraordinar. Lucra nişte portrete de copii, angelice!

Reporter: Vorbiţi-mi despre genul de artă pe care îl abordaţi.
Gabriel Sitaru: M-am dus mai mult către arta modernă iar în ultimul timp, mă îndrept spre abstract. De ce spre abstract? Este un „dat” despre care nu poţi să spui, ce este. Există în mine, în noi, oamenii, treaba asta. Fiecare are o chemare…Arta abstractă sau curentul abstract are două nuanţe. E cel intelectual şi cel pur. În abstractul intelectual, pleci de la un obiect dat, care încă se întrezăreşte, să zic, se regăseşte în lucrarea pe care o faci, privitorul ghicind, descoperind obiectul iniţial sau personajul de la care ai plecat. În abstractul pur, aici, pur şi simplu, inventezi forme. Nu ai de-a face cu realitatea, privitorul găsind propria percepţie a ceea ce reprezintă lucrarea respectivă. Am avut astfel de experienţe. De exemplu, am pus în faţa unei lucrări pe cineva şi l-am întrebat ce-i sugerează. Cu toate că, am observat la un moment dat, privitorul se inhibă, pentru că e în noi, acest sentiment de teamă, să nu ne facem de râs, că nu ne pricepem. Şi i-am spus omului, să-mi spună ce crede el de cuviinţă ce reprezintă acea lucrare, că nu e nimic rău, să nu descopere exact, ce am dorit eu să reprezint. Mulţi se apropie de semnificaţia reprezentării, alţii nu. Farmecul unei lucrări abstracte constă, tocmai în această căutare a privitorului, să îl faci să se implice, să gândească dincolo de cotidian. Eu sunt foarte pretenţios cu ceea ce fac. Vreau să fie lucrarea făcută impecabil şi tehnic, şi artistic, şi să transmită acele impulsuri care declanşează întrebările, căutarea ideii, a esenţei simbolului reprezentat.

Reporter: Cum primiţi „semnalul”, care vă face să puneţi mâna pe marmură, lemn sau bronz şi să modelaţi acel ceva ce începe să vi se contureze în minte?
Gabriel Sitaru: Dacă ştii să priveşti în jurul tău, la viaţa de zi cu zi şi să vezi…Semnale sunt la tot pasul, trebuie doar să le vezi şi să le extragi. Trebuie să ştii să priveşti dincolo de aparenţe, să vezi miezul lucrurilor. Eu lucrez foarte mult pe simbol. Am plecat pe un ciclu de lucrări, o temă dată. De exemplu, tema de cuplu, universal valabilă. Aici, mă joc cu simboluri: triunghiul, sfera, cercul, spirala. Sunt simbolurile care mă atrag iar pe tema dată de cuplu, încep să gândesc şi să elaborez, şi iar gândesc. V-am spus că o temă de acest gen, durează până o conturez în mintea mea. Îmi fac o schiţă foarte sumară din creion şi după aceea o pun bine, alături de altele, pe care apoi, le răsfoiesc din când în când. De aceea durează poate, şi ani de zile, „naşterea” unei lucrări.

Reporter: Vă despărţiţi greu de lucrările dvs.?
Gabriel Sitaru: Am câteva lucrări, despre care pot spune că, ţin la ele. Numai că, de regulă, după ce realizez o lucrare sunt încântat de ea vreo săptămână, două. După aceea, pur şi simplu mă detaşez şi o privesc cu ochi critici, ca şi cum ar aparţine altcuiva. Mereu văd ceva care nu-mi mai place, că acolo ar fi trebuit să fac altfel şi, de multe ori, reiau ideea. Şi o duc mai departe, mai elaborată, mai complexă.

Reporter: La ce expoziţii aţi participat?
Gabriel Sitaru: Prima a fost în 1988. A fost organizată la Casa de Cultură, în Câmpina. A fost o expoziţie modestă. Dar, probabil, fiind atunci la început, sau am avut eu inspiraţia, am prezentat această temă de cuplu, în vreo două sau trei lucrări, pe care mai târziu, am tot reluat-o şi am împins-o mai departe. Am mai multe expoziţii în străinătate decât în ţară. După cea din 1988, a urmat o expoziţie în 1995, la Romanel sur Lausanne, în Elveţia. Expoziţia a fost patronată de către primăria de acolo, la care a venit toată comunitatea, în cele cinci zile, cât a durat. Mi s-au cumpărat lucrări, mai mult decât m-am aşteptat. Pentru mine a fost un lucru benefic, stimulator. Felul în care ţi-e primită arta de către public, îţi dă încredere. Apoi, în 1998 am făcut o expoziţie în atelierul meu. Mi-au prezentat-o criticii de artă,  Alexandra Titu şi Constantin Prut. A fost o expoziţie reuşită, la care a venit foarte multă lume. Au urmat expoziţiile din Geldrop şi Rotterdam în Olanda, tot în 1998, unde am avut mari satisfacţii. Am mai avut expoziţii personale în 2005 la Ploieşti, la Muzeul de Artă şi în Câmpina, la Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”. Am aici o efigie reprezentând chipul lui Hasdeu.

Reporter: Când v-aţi simţit consacrat ca artist?
Gabriel Sitaru: Consacrarea vine cu timpul. Nu ştiu…nu-mi place să mă joc cu cuvintele. Nu pot să spun nici că sunt mulţumit de mine, pentru că în momentul când te consideri mulţumit, deja te plafonezi. Eu încă n-am ajuns la acest punct şi sper, nici să nu ajung vreodată. Simt că mai am multe de spus, de dat, în sculptură. Am multe proiecte în plan.

Reporter: Care ar fi aceste proiecte?
Gabriel Sitaru: Mi-aş dori să deschid o expoziţie în Bucureşti, să găsesc o galerie cunoscută, unde să-mi prezint lucrările pe tema cuplului, în care cred cel mai mult, în care cred că mă reprezintă ca sculptor.
Carmen NEGREU