Cultura

Ruxandra Leopoldina Bârsan: „Munca la televiziune nu era doar muncă de scenograf, era pasiune!”

Ruxandra Leopoldina Bârsan, pictor scenograf, s-a născut la Câmpina în 1949. În 1976 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Scenografie. A participat la expoziţii de scenografie atât în ţară, cât şi în străinătate. Deţine lucrări de scenografie grafică şi arte decorative, în colecţii particulare din ţară, dar şi în Canada şi Maroc. Este membru UCIN şi UAP din 1981. Timp de 25 de ani a lucrat ca scenograf la Radio Televiziunea Română (RTV). Pasiunea pentru profesia aleasă i-a fost înfrânată doar de problemele de sănătate, fiind nevoită să se pensioneze, înainte de a reuşi să-şi dăruiască pe deplin harul cu care a fost înzestrată.

Reporter: Ce a fost mai întâi? Pictura sau scenografia?
Ruxandra Bârsan: Nu pictura, în mod neapărat, dar am început cu ea. Era vorba de artă, în principiu, de tot ceea ce ţine de frumos. Mama mea a făcut, într-adevăr, pictură. A fost studenta lui Jean Alexandru Steriade şi a avut foarte mulţi prieteni în domeniul respectiv. Ea n-a putut să profeseze prea mult, intervenind tot felul de probleme, războiul… Aşa că pot spune că am fost educată în acest sens şi poate că am şi moştenit-o.
Reporter: De fapt, ce înseamnă scenografia, domeniul spre care v-aţi îndreptat?
Ruxandra Bârsan: Înseamnă desen de scenă…, un desen făcut pentru scenă, schiţe… De la început am vrut să dau la scenografie, numai că doi ani la rând, nu s-a acceptat acest lucru. Se înfiinţase designul şi m-am înscris aici. Numai că, am picat. Am făcut doi ani de arhitectură, am încercat şi la textile dar, mulţumesc lui Dumnezeu că nu am intrat pentru că, într-adevăr, scenografia mi s-a potrivit teribil. Cei doi ani de arhitectură m-au ajutat foarte mult să văd în spaţiu, având un avantaj faţă de colegii mei. Mai târziu, după ce am terminat studiile, în 1976, am fost repartizată la RTV.
Reporter: Cu cine aţi lucrat în televiziune?
Ruxandra Bârsan: O, Doamne! Aproape, cu toţi cei de-acolo şi din afara televiziunii. Am făcut, absolut tot ce se poate face: teatru, film, operă. Din RTV, am lucrat cu foarte mulţi regizori. Am colaborat foarte mult cu Olimpia Arghir, devenind şi prietene, cu Eugen Tudoran, Cornel Todea, Cornel Pupa, Constantin Dicu. Despre actori, ce să vă mai spun… Făcând 175 de piese de teatru, cred că am lucrat cu aproape toţi actorii. De exemplu, la piesa „Mihai Viteazu”, pe care am făcut-o cu Nae Cosmescu, au fost 60 de actori cu roluri principale, de bază, şi 300 pentru figuraţie. Cu studioul Buftea am făcut un singur film, care se numea „Cântec în zori”. Ar fi trebuit să fac mai multe, dar nouă, celor din RTV, nu prea ni se dădea acordul, pentru că trebuia să lipsim câteva luni. Nu ne dădea permisiunea, fapt pentru care am pierdut nişte colaborări. Am lucrat mult cu regizorul Geo Saizescu, pentru teatru – „Jocul de-a vacanţa”, de exemplu -, dar nu am fost lăsată să colaborez şi la filme, tocmai din motivele pe care vi le-am spus.
Reporter: Cum decurgea relaţia cu actorii, cum era atmosfera de lucru?
Ruxandra Bârsan: (n.r. – scoate un album cu fotografii) Nu ştiu dacă a fost vreun actor cu care eu nu am colaborat… Poate, mai puţin, cu cei tineri. Cu Adrian Pintea am fost atât de bună prietenă, încât ne sărbătoream zilele de naştere împreună, amândoi fiind născuţi pe 9 octombrie. Era Florin Piersic, Violeta Andrei, Matei Alexandru. Mi-aduc aminte de Florin Piersic, atunci când am colaborat la „Jocul de-a vacanţa”. I-am făcut nişte costume. El oricum avea un croitor, pentru că are mâinile şi picioarele foarte lungi, care i-a făcut costumele după schiţele mele, plus ce şi-a mai adus şi el de acasă, pentru că aşa mergea pe vremea aceea. A fost nostim, pentru că era foarte răcit şi mă chemase la el acasă, pentru a alege costumele. Ei bine, soţul meu nu m-a lăsat. Se ştia ce trecere are la femei şi n-a vrut să mă lase. Până la urmă, Florin n-a avut încotro şi a adus hainele într-un geamantan, la televiziune, ca să-i pot alege lucrurile. Uite, aici a fost ultima piesă în care a jucat Cornel Coman. E vorba de „Livada din noi”, cu tematică, făcută pentru 23 August sau cam aşa ceva. După ce a jucat în piesa asta, a murit. Ce om extraordinar! Apoi, un alt actor deosebit a fost Fory Eterle. A jucat în piesa „Omul care…” a lui Horia Lovinescu. Nici nu s-a terminat piesa bine de înregistrat şi cu filmări…, şi a murit autorul! După ce s-a terminat piesa cu tot ce se cerea, a murit şi bietul Eterle. Felul său deosebit, uşor afectat, când vorbea, îmi amintea de Vraca. Apoi, Emil Hossu, Milu, cum îi spuneam noi… Doamne, ce om! A fost o poveste haioasă cu el în această piesă. Milu juca rolul unui inginer care făcea multe drumuri în afara ţării şi apăra creaţia industrială. Avea foarte multe apariţii pe scenă. Soţul meu tocmai se întorsese din Austria şi, ca niciodată, îşi adusese şi el nişte lucruri de îmbrăcat, pentru că, de obicei, mă îmbrăca doar pe mine. Acum, ce să fi luat din magaziile, de la televiziune, să i se potrivească lui Milu, care să fi fost şi nou, şi frumos… Aşa că am pus în geantă şi lucruri de-ale mele şi bijuterii pentru Cornelia Pavlovici, pentru că ne potriveam la măsuri, dar şi pentru Milu Hossu, pentru că se potrivea cu soţul meu. Şi, Doamne!, când s-a dat piesa pe post, nu ştiam cum să plec de acasă, să nu vadă bărbată-meu, că nu-i cerusem voie să-i iau lucrurile. Am reuşit să-l scot la plimbare, cu toate că el ar fi vrut să vadă piesa. Mereu mă certa şi-mi spunea să nu mai duc lucruri de acasă. Da’ am dat mereu, chiar şi la prezentatorii de la televiziune. Mă potriveam cu Valeria Seciu, care mi-a cerut odată hainele de pe mine şi eu m-am îmbrăcat cu ale ei. Săracul, soţul meu, mă vedea că plec de acasă îmbrăcată într-un fel, după care, la întoarcere, apăream altfel. Ce să vă mai spun… Alt actor, Mircea Albulescu, un om foarte drăguţ… El  şi cu Jeannot Marinescu cred că au fost actorii care simţeau camera, extraordinar! Parcă s-au născut pe platoul de televiziune! Nu le dădea nimeni nicio indicaţie, simţeau tot. Erau atât de serioşi, ştiau şnur, textul. Nu existau întreruperi, să reiei din cauza textului. O generaţie de actori, extraordinară, de aur, cum se spune! Nu aveai probleme cu ei, ca scenograf. Colaborai, de tot dragul! Erau oameni culţi, educaţi, disciplinaţi. Din păcate, generaţia care a venit…, mai multe mofturi şi mai puţină artă.
Reporter: Ce v-a atras cel mai mult, în munca de scenograf?
Ruxandra Bârsan: Piesele de teatru! Făceam absolut tot ce se cerea. (Continuă să răsfoiască albumul cu fotografii). Uite-o aici pe Carmen Stănescu şi Dem Rădulescu. Am rămas în relaţii extraordinare, cu Carmen. Toată lumea fugea de ea, de Tamara Buciuceanu, de Adela Mărculescu. Erau foarte pretenţioase, mai dificile. Eu nu am avut probleme cu ele, pentru că, dacă aveai putere de convingere, mergea treaba perfect. Şi-apoi, pentru mine, munca la televiziune nu era doar muncă de scenograf. Era pasiune! Chiar mă gândeam că dacă m-aş mai naşte o dată, tot scenograf m-aş face. Mi s-a potrivit extraordinar şi am avut noroc, pentru că am muncit la televiziune. Era variaţie. Făceai varietăţi, spectacole, muzică simfonică, operă şi operetă, muzică populară, emisiuni festive. Doamne, ce răspundere era pentru astfel de emisiuni! Sunt şi un pic, perfecţionistă…. Lumea aprecia asta şi-mi ieşeau lucrurile aşa cum doream. Intram cu emoţie pe platou, pentru că ştiam că tot spaţiul acela imens trebuie să-l umpli.
Reporter: Priviţi la televizor, volens-nolens, cu ochi de profesionist. Ce constataţi?
Ruxandra Bârsan: Ştiţi ce nu-mi place? Iese în faţă nonvaloarea. Asta mă deranjează foarte tare. Aflu prin telefon că au murit nişte personalităţi extraordinare, nu numai din domeniul culturii, ci şi al ştiinţei sau oricare altul. Nu afli nimic! Afli doar că ţaţa Leana s-a bătut cu nea Ion, că s-a îmbătat ăla… nu ştiu… Şi toate fătucile astea care, n-au o şcoală, n-au nimic şi apar pe toate posturile… Şi decorurile…, nici ele nu se mai fac cum se făceau odată, pentru că ar costa foarte mult. Vedeţi că se face foarte puţin teatru de televiziune.
Reporter: Regretaţi ceva?
Ruxandra Bârsan: Faptul că nu am mai putut să lucrez. Problemele grave de sănătate i-au convins pe medici, au convins familia să mă facă să accept să mă pensionez.
Dacă era după mine, nu ieşeam la pensie. M-a durut enorm! Eu am zis că mor în televiziune, dar n-a fost lumea de acord cu mine. Carmen NEGREU

Imobiliare Valea Prahovei
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co