Când s-au trezit prietenii mei – nemulţumiţi că mă amestecasem în Revoluţie, fără voe de la poliţie (nemulţumiţi cu de la ei simţire, sau îi „nemulţumise” cineva?) – cu mine la tipografie, că vreau să fac şi eu un jurnal, „Câmpina liberă”, mi-au cerut să le dau un articol pentru „Evenimentul”. În rariştea în care am văzut că se află, cu spaţii albe, pe care zeţarii le tot umpleau cu globuleţe şi crenguţe de brad, le-am dat. Să nu rămână nimic! – un articol patetic. Singurul necenzurat! A apărut la pagina 3. Sperau, astfel, să mă facă să renunţ la gazeta mea. Mi-au spus-o direct: „Uite, îţi dăm şi ţie spaţiu!” Eu însă mă apucasem deja de treabă. „Îmi daţi voi patru pagini dense, câte are ziarul meu?” „Ee!!, păi cum aşa?” Când a venit oferta lor, era deja prea târziu. Obţinusem şi eu aprobarea trebuitoare pentru publicarea unui ziar. Desigur, dacă propunerea ar fi venit de la început, „Câmpina liberă” n-ar fi fost nici măcar în închipuirea mea. Poate din cauza asta au şi tras de timp la Tipografie. Dar nu vreau să mă încarc cu vreun păcat. Vreau ca ziarul acela să rămână curat, aşa cum a fost atunci, într-un timp al purificării. Dacă cineva dintre ei şi-a păstrat o urmă de luciditate în euforia momentului, poate să-şi aducă aminte. Fabula lui Alecu Donici sugerează tabloul (în care i-am găsit): „Racul înapoi se da, / Broasca tot în sus sălta, / Ştiuca foarte se isbea / Şi nimic nu isprăvea.” Ziarul neclintit şedea. Dar nu articole de presă săltau ei.
Erau, în fond, prietenii mei. Şi fiindcă nici unul dintre ei nu mai era în stare să facă o corectură – iar „Evenimentul” intrase în maşina de tipărit cu sute de greşeli de tipar – mi-am luat eu singur misiunea asta. Chiar dacă eram, să zicem, de la un ziar concurent. Însă noi, repet, fusesem până atunci împreună – pentru mine, ei au rămas până azi prietenii mei, n-am putut să-i scot de la inimă – şi, mai presus de toate, era primul ziar care, după mulţi, foarte mulţi ani, apărea din nou la Câmpina. Şi mai era încă ceva: era solidaritatea de breaslă. Pentru că eu nu puteam să las, întâmplându-mă să fiu de faţă – crezusem că ei tipăriseră deja ziarul, când m-am dus cu al meu – ca grupul acela, înţesat de profesori de Limba Română, să se prezinte în faţa oraşului, la o aşa de mare sărbătoare, într-un hal mai mult decât penibil. Şi mai era şi mândria oraşului, pe care îţi vine aşa, să o aperi şi să te afişezi cu ea câteodată. Şi atunci le-am cerut să mă lase să dorm o oră, pentru că trebuia să fie cineva cap limpede. Şi aşa am şi făcut. Am pus capul pe o masă şi am aţipit puţin, cu toată zarva din jur, apoi am făcut prima corectură. Dar şi tipografii erau obosiţi. Fuseseră şi ei „cinstiţi”, fiindcă băgaseră ziarul la tipar! Am făcut 14 corecturi succesive, pe care le păstrasem până anul trecut, când le-am aruncat, după ce am citit prima carte a turbatei scleRoza Canina. Erau şi aşa destule mize-rabiile sale. Şi ar mai fi trebuit corectat încă o dată. Ştiţi cum era: corectai într-o parte, corectau şi linotipistul şi zeţarul; dar greşeau alături! M-am băgat puţin şi în treburile lor redacţionale: cum Gherasim avea deja două articole semnate G.R.T. şi Gherasim Rusu Togan, i-am înlocuit-o pe cea de sub poezie cu Ghijasa (satul lui; nu ştiu dacă a mai folosit vreodată pseudonimul acesta). Dar le-am lăsat gluma, din anunţul de pe ultima pagină: CÂMPINA LIBERĂ (ziarul meu) editează „EVENIMENTUL”! Atunci îmi convenea.
Revin acum la Jurnal. „Evenimentul” s-a tipărit. Redactorii – unii cu teancurile în braţe – pleacă spre domiţil. Noapte adâncă. „Eu şi Gherasân rămânem în urmă, înotând prin nămeţi. Nişte câini ne asaltează, cad şi Gherasân se amuză. Acasă, adorm automat […]” Parantezele diaristului. „Din auzite [zice el imediat] şi din citite, aflu de succesul enorm al EVENIMENTULUI…” Prin somnul de veghe. Ca un nou Baiazit. Dar am zis să nu ne mai mirăm atâta, de minunile D-lui Trandafir! Lumea citeşte, vueşte: „Acesta-i minunatul domn eunuc, / Ştie să ne-ntoarcă pe deşte!” (Şi ruseşte.)
„30 dec., sâmbătă. Am dormit puţin, fireşte.” „«Evenimentul» încă se vinde ca pâinea caldă [se vînduse şi ieri, la miezul nopţii?!], cozi interminabile.” „Merg cu d-na Ciută şi cu
Luminiţa la familia Stroe să luăm afumăturile. Au şi un vinişor trăsnet.”
1990. „2 ian., marţi.” „Presă nu avem, aud că muzeograful Onea, bunul meu amic, nu-i lasă nici azi pe tipografi în pace, cică scoate el o fiţuică de patru pagini, format mare, cu o cronică detaliată a «revoluţiei» de la Câmpina.”
„3 ian., miercuri. Am început să pregătim nr. pe 1990 a [!] gazetei noastre, «Evenimentul». Ne întâlnim, ne agităm, noi «ziariştii», se calculează «veniturile financiare». Marele Onea a tăbărît pe băieţii de la Tipografia Schela, îl socotim un intrus, vanitos şi lacom, şi-l tratăm ca atare. Bebe Văleanu şi Nae Stanciu încă mai au de difuzat câteva exemplare din numărul anterior (tiraj 7000 de exemplare!).” Pe când ei îşi calculau veniturile financiare, eu eram vanitos şi lacom!…
„4 ian., joi. Fiţuica lui Onea e monumentală. Scrisă în întregime de el însuşi, vrea să devină «apropitar», să beneficieze populaţia Câmpinei şi buzunarul lui.” „La tipografie, se spune că a «bătut» 10.000 de exemplare a 3 lei bucata. Dintr-un condei, 30.000 de mangoţi. E ceva, calcul impecabil care îi irită pe Gherasân şi Nae, nu mai puţin pe mine. Prindem în «Evenimentul» o aluzie, suntem gingaşi cu marele patron de presă.” În privinţa tirajului „Câmpinei libere”: eu am tras 3.000 de exemplare. Atât estimasem. N-apucasem însă să plec de la Tipografia Schelei (Băicoi, aflată însă la Câmpina; la Tipografia oraşului n-am mai fost primit, nu ştiu cine-şi băgase coada), când băieţii care o luaseră s-o difuzeze s-au întors şi mi-au spus că s-a epuizat. Tipografii, mulţumiţi şi ei şi oameni cu fler – ziarul arăta bine – nu (se) apucaseră să strice formele din maşină. Le mângâiau încă cu ochii. Am mai tipărit încă 4.000. Dacă ei vor mai fi tras încă 3.000, nu ştiu (sursa diaristului vine de la tipografie). Să le fie de bine! M-aş bucura chiar, ca prima „Câmpină liberă” să fi ieşit în 10.000 de exemplare!
Trec peste timp. „13-14 ian., sâmbătă-duminică.” „Am găsit însemnările rătăcite, scrise pe hârtii izolate, hieroglific…” Vai, dar parcă erau scrise în caiete! „46 de caiete, format mare”, pe care le-a văzutără „Un amic gazetar de la gazeta câmpineană «Revista Nouă»”! (1989. Vedere din provincie.)

„1 febr., joi.” „Vine Gherasân, mă ia la Tipografia de la «Schelă», la meşterul Chirobocea, fost elev de-al meu la seral. Aici e Bebe Văleanu, agitat şi sobru. Tiparul avansează la revista noastră.” Eu n-am mai avut loc nici la Tipografia Schelei!
„3 febr., sâmbătă.” „Suntem mereu ameninţaţi cu apariţia revistei verva, a incredibilului Onea.” Da, anunţasem „apariţia iminentă a revistei VERVA”, încă din primul număr al „Câmpinei”.
„7 febr., miercuri.” „Gherasân ne informează că în zilele de 29-31 ian. 1990, mesageri ai oraşului francez Epinal şi ai întregii văi ai [? a!] Mosellei, au adus oraşului Câmpina şi unor sate din împrejurimi un frăţesc ajutor”.
„9-10 febr., vineri-sâmbătă. […] Vine Gherasân, vorbeşte mult şi cu accent transilvan despre Nae Stanciu, despre hârtia obţinută de la francezi şi despre… Vasile Paraschiv.” La ei era hârtia, iar la mine lăcomia! Pe vremea aceea eu scoteam „Câmpina liberă” şi revista literară „Verva”, care avea 6 pagini. Credeţi că mi s-a trimis, din hârtia venită ca ajutor de la francesi, o singură coală?
„3 apr., marţi.” „Au fugit «ziariştii», am rămas io şi Gherasân, şeful şefilor, omul cu finanţele, cu hârtia.” „Cei doi lei-paralei mergem la Consiliu şi vorbim cu dl. Pelceac, preşedintele Frontului şi cu dl. Biţă, vicepreşedintele. Ne promit sprijin”. „Din nou la dl. Pelceac, de data asta cu Bebe Văleanu, [tipograful] Chirobocea (Nae Stanciu şi Unatinski vin la finalul tratativelor). Dl. Preşedinte face o scrisoare la «centru» pentru unirea tipografiilor.” (Chiar că n-aş mai fi avut nicio şansă să mai tipăresc vreun ziar la Câmpina.)
„10 apr., marţi.” „Obţinem două texte de la dl. Mircea Pelceac, preşedintele CPUN Câmpina, despre cererea de locuinţe,” „despre ajutoarele din străinătate”.
„14 apr., sâmbătă. Mergem, eu şi Gherasân la Casa de cultură, apoi la Consiliu să tratăm cu autorităţile, în special cu dl. Pelceac.” „În colaborare cu vicepreşedintele Biţă,  mergem la un coniac”.
„5-7 iun., marţi-miercuri-joi.” „«Evenimentul» se clatină. [După atâtea ţuici – „Pe masă ţuicile curg rîu…” – vinişor şi coniace.] Lupte intestine.” Oxiurii sunt eliminaţi. Rămân teniile. Cea mai mare se crede şarpe. Fireşte, şarpele fiind instrumentul cu care se umblă prin instalaţiile sanitare ale clădirilor. Intestine şi ele.
Fiindcă îmi mănâncă şi acum intestinele: cu tot sprijinul pe care l-au avut – şi de la cei doi şefi ai CPUN şi tipografie şi hârtie – n-am citit despre vreo faptă caritabilă a evenimentiştilor. Eu, deşi nu este frumos s-o spun, am trecut şi pe la Căminul de copii „Ada Marinescu” (se poate controla în actele lor contabile) şi am cumpărat, de la Profesorul meu Dumitru Almaş (era în nevoe) pe o sumă modică, dar depăşind de câteva ori salariul său, Colecţia Hurmuzaki şi corespondenţa lui Napoleon – ediţia primă – cărţi pe care le-am donat Muzeului Hasdeu (mi se usucă mâna când scriu: nu mi se mai permite să le văd!), ultimele fiind cu siguranţă singurele examplare din Prahova şi, poate, şi din restul ţării. Octavian ONEA