Editorial

Restul e fair-play

De la o vreme, când ascult imnul Petrolului pe „Ilie Oană”, îmi vine să plâng… Am 35 de ani, neîmpliniţi şi parcă netrăiţi, dar mintea are obiceiul ciudat de a fenta şi a porni într-un sprint scurt spre nebunie…
Îmi aduc aminte că am scris, odată, că fotbalul m-a atras cu primul şpiţ, cu prima lovitură de minge spre care m-a îndemnat tata, şi a devenit plăcere la primul şut transformat în gol, la meciul prichindeilor din cartier. Îmi amintesc…, eram erou, eram o mână de om cu pumnii încleştaţi, strângând în ei, pentru prima dată, mândria de a fi reuşit.
Am scris că am fost dus la stadion ca la un ritual de iniţiere în tainele unei iubiri galben-albastre, când Simaciu era un sfânt în tricou petrolist, că tata m-a învăţat ce înseamnă fotbal adevărat şi, peste ani, lacrimile lui adunate-n Cupa României – câştigată într-o vreme în care venea tot mai rar la stadion – mi-au predat lecţia definitivă a pasiunii pentru culorile unui club. Cuvintele astea sunt singurele care nu mi se amestecă niciodată în cap, aşa cum rugăciunea o înveţi pentru totdeauna şi o repeţi de fiecare dată, cu sinceritatea recunoştinţei.
Imnul Petrolului e lung, întotdeauna am timp să-mi amintesc toate astea şi să şi plâng… Dar acum am fular…, şi am un tricou cu o stemă în dreptul inimii, am istorie… Nu mai sunt puştiul care rupea gardul cu mingea „de 35”… Acum am performanţe, am abonament, am legitimaţie de socios plătită din banii mei, am mândrie, şi un steag vechi cusut de mama, la maşină, cu aceeaşi dedicare cu care mi-a cârpit nădragii rupţi în genunchi. Şi lângă mine e Bebe, în faţă sunt Meno şi Coco…, cu tricourile şi fularele lor, dar cu aceeaşi istorie şi mândrie, de a fi găzari cu pasiune, până la lacrimi. Până la lacrimile noastre, de oameni mari! Adrian RADULESCU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co