Preotul Petru Moga s-a născut în urmă cu 60 de ani pe meleaguri transilvănene, în satul Ludişor. A terminat Teologia în 1976 la Sibiu, a luat licenţa cu o lucrare despre simbolismul bizantin, având predilecţie, prin pasiune, pentru simbolul icoanelor, în general pentru simbolul cultului. În 1977, a fost la Mănăstirea Sinaia, unde s-a ocupat de muzeu. Între timp, a fost diacon, însuşindu-şi o experienţă cultică între călugări, dar fără a fi angajat monahal, fiind deja căsătorit. A fost preot în Transilvania în 1988, apoi a revenit la Sinaia, fiind preot în perioada ’90-’91 la biserica Sf. Ilie şi suplinitor la biserica din cartierul câmpinean Slobozia, tot din 1991, când devine preot cu drepturi depline. Bun gospodar, cu o minte ascuţită şi o cultură bogată, dar şi cu drag de istoria locului, a transformat lăcaşul care poartă hramul Pogorârea Sf. Duh şi Naşterea Domnului, în unul nu doar de cult, ci şi de cultură, prin activitatea bogată pe care o desfăşoară în acest sens. Mulţi oameni de marcă vin aici, susţinând conferinţe, simpozioane pe diverse teme sau concerte de muzică.

Reporter: Spuneaţi că aţi mai descoperit ceva, în afară de mormântul ctitorului bisericii.
Părintele Moga: Aşa e. Am descoperit nişte morminte, foarte apropiate de casă, la vreun metru. Erau morminte de suprafaţă. Judecând după nivelul de călcare din 1840, erau la cel mult, 50 de cm adâncime. Am chemat specialiştii de la muzeul din Ploieşti, în momentul în care am constatat că mortul nu e îngropat, cum ştiam eu că se face. Nici după punctele cardinale creştineşti, adică pe axa est-vest, cu capul spre vest şi cu picioarele spre răsărit şi, nici în poziţia normală, pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept. Aceştia erau ghemuiţi şi culcaţi pe o parte şi fără legătură clară, cu punctele cardinale sau cu linia de înmormântare creştină. Lucrul acesta mi-a atras atenţia şi, sigur, cu o doză normală de sperietură ce impunea automat, seriozitate, am chemat specialiştii, care au diagnosticat imediat. A fost domnul Lichiardopol, domnia sa fiind multă vreme arheologul principal de la Ploieşti. A murit acum câţiva ani, dar a apucat în 2008 să vină aici şi să-şi exprime părerea. Cum a văzut tipul de înmormântare, tipul de vas din ceramică, aflat alături, a spus că e mormânt de cultura Tei, bronz mijlociu, 1400-1500 î.H. Cultura Tei este dată de descoperirile de la Bucureşti. Aceste culturi se denumesc după locul în care s-au făcut prima dată descoperiri (vase, tip de înmormântare etc.). Săpăturile au continuat în acelaşi an, descoperindu-se şi alte morminte. În momentul de faţă sunt scoase la iveală, 34 de morminte. Sunt morminte de inhumaţie, cum spun specialiştii, de incineraţie, bogate în inventar, cu piese ceramice, cu piese din os, de podoabă, cu elemente de bronz, brăţări, podoabe de prins în păr. Cum să spun… sunt spectaculoase într-un anumit fel, mai ales că este necropolă. Săpăturile vor continua ani de zile, de-acum încolo. Nu se ştie care e marginea necropolei. Vă daţi seama cât este de interesant, pentru că mormintele de cultura Tei, ar mai fi încă două-trei din cele 34, dar multe sunt din cultura Monteoru, descoperită la Buzău, şi cultura Noua, care e denumită după descoperiri din zona Braşovului. Este verificat cronologic anul 1500 î.H., pentru că am reuşit o datare cu mijloace ştiinţifice, în Germania, la un laborator specializat, pentru că în România nu se fac. Au fost trimise la probă eşantioane de la cinci schelete, iar unul a fost datat ca fiind din 1492. A fost foarte interesant, când profesori de istorie, unii dintre ei din oraş, au fost foarte sceptici faţă de aceste lucruri şi spuneau că sunt morminte medievale, că n-au cum să fie aşa vechi. Mi-am dat seama că istoricul este ceva iar arheologul, altceva. Acum, lucrurile sunt verificate şi cercetările vor continua.

Reporter: Artefactele au rămas aici, le-aţi putut expune publicului?

Părintele Moga: Am reuşit o primă expoziţie în 2010, cu câteva vitrine împrumutate de la muzeul din Ploieşti. Acum, avem în lucru zece vitrine cu două nivele, în care putem adăposti tot materialul, ca să rămână la Câmpina. Deocamdată sunt în Sala Praznicală, urmând mai târziu, la subsolul Casei Parohiale, să putem organiza această secţie muzeală. Vom vedea dacă primăria nu cumva reuşeşte să amenajeze nişte spaţii, plănuind organizarea unui muzeu al oraşului, care să aibă şi o secţie de istorie. Până vor reuşi, obiectele vor rămâne aici. Noi am făcut mişcarea aceasta, acum, ca o iniţiativă particulară, cumva.
Reporter: În spaţiul acestui lăcaş de cult, au loc multe acţiuni deosebite, vin personalităţi marcante ale culturii româneşti. Ca preot, ce vă determină să faceţi şi altfel de activităţi?
Părintele Moga: Eu nu mă simt un om de cultură. Nu am un proiect special în această privinţă. Aş vrea să mă înţelegeţi foarte bine. Sunt preot şi vreau să rămân preot. Convingerea mea fundamentală este în această direcţie şi mă consider, poate spun prea mult, un preot de vocaţie. Adică, nu m-am întâmplat în preoţie. Am simţit că în lucrarea asta, pot face eu, cel mai mult. Am absolvit un liceu tehnic, după care mi-am spus că nu-i de mine, cu toate că am fost şef de promoţie. Aşa m-am îndreptat spre teologie, ceea ce n-a fost foarte uşor la nivelul anilor ’70, în condiţiile de atunci. Am fost şi rămân din convingere preot, dar preoţia mea din Transilvania, timp de zece ani, mi-a dat posibilitatea să cunosc o familie de intelectuali de excepţie. E vorba de pictorul Ştefan Câlţia, unul dintre elevii lui Corneliu Baba şi soţia lui, arhitecta Livia Câlţia. Am rămas cu ei într-o relaţie de prietenie. Venind la Câmpina, prietenia cu ei mi-a ajutat. Dânsa a restaurat casa, mi-a dat soluţii de restaurare a grădiniţei, toaletarea bisericii mici, construcţia celei mari, construcţiile anexe, amenajarea întregului ansamblu. Dânsa a lucrat fără a cere sau a primi vreun ban. Generozitate totală! Domnia sa a adus echipa de ingineri, care a dat soluţiile potrivite pentru Câmpina, la tot ce s-a construit aici. Nişte oameni extraordinari! Chiar dacă pe ei i-am plătit la un moment dat, donaţiile pe care le-au făcut după aceea, datorită relaţiilor sufleteşti pe care le-am legat, au fost mai mari decât sumele cu care îi plătisem eu. Şi, datorită acestei relaţii cu familia Câlţea am avut acces în principal, pentru că am avut şi relaţii de-ale mele personale, la diverşi oameni de cultură, cunoştinţe de-ale lor, care au venit să vadă ce s-a realizat aici. Fiind printre ei oameni de artă, scriitori, istorici, am putut organiza multe conferinţe, pe diverse teme. Când locul s-a conturat şi am avut sala aceasta praznicală, am avut o ofertă de pian. Tânăra Alina Elena Bercu, care este un talent muzical din această zonă, a vrut să doneze cu banii din primele ei concerte din străinătate, o pianină nouă, pentru Câmpina. Ea a spus că atunci când vine în oraş, vrea să aibă un spaţiu unde să poată cânta. Aşa a sosit din Japonia împachetată,  pianina Yamaha, fiind instrumentul muzical care a atras pe primii interpreţi de muzică cultă. Apoi a venit o donaţie de la Conservator, un pian de concert şi încă o dată, domnişoara Alina Berca a mai donat un pian. Astfel, avem acum o pianină şi două piane. Acestea sunt relaţiile mele cu oamenii. Eu nu dau telefon nimănui. Eu primesc telefoane prin care cineva îmi spune: „părinte, am aflat că aveţi o sală, că aveţi piane, am putea să concertăm?” Da, noi dăm spaţiu, pianele, publicul şi dumneavoastră veniţi şi vă oferiţi arta. Totul fără elementul de plată! E ca un fel de culturalizare entuziastă. Pe mine ce mă interesează? Nu atât această culturalizare cât o îmbogăţire a dimensiunii religioase, adică religiosul fără cultură este slab! E firav! Pentru lumea noastră religioasă, este greu „să respire”, să aibă autoritatea necesară, e marginalizată dacă ai doar limbajul religios. Dacă limbajul meu religios este dublat de un univers cultural, de o dezinvoltură în literatură, în poezie, în muzică, asta îţi dă o bogăţie sufletească şi în practicarea vieţii religioase şi în relaţia cu viaţa socială, care se impune de la sine.
(Va urma)
Carmen NEGREU