Imobiliare Valea Prahovei
Cultura

Pictoriţa Lidia Nicolae: „Mi-a plăcut să mă înconjur de frumos”

Lidia Nicolae s-a născut la Ploieşti. După ce a terminat Liceul de Muzică şi Arte Plastice, a urmat Academia Naţională de Artă din Bucureşti, la clasa maestrului Vladimir Zamfirescu. Ulterior, a intrat în învăţământ, ca profesor de educaţie plastică, predând şi acum la Câmpina şi la Breaza. Îndrăgostită de pictură, şi-a exploatat harul înnăscut, devenind, în timp, o pictoriţă recunoscută. A participat la numeroase expoziţii de grup şi personale. În anul 2000, este primită ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Ploieşti. Picturile sale se regăsesc în numeroase colecţii publice, la Muzeul de Artă Ploieşti, Fundaţia B. P. Hasdeu, în colecţii particulare din ţară şi din străinătate – Canada, Anglia, Franţa, Danemarca Belgia, Turcia, SUA, Israel, Germania. Lidia Nicolae vede frumuseţea acolo unde puţini ajung să o descopere, iar înclinaţia sa către detaliu îmbrăcat de culoare exprimă întotdeauna căldură, sensibilitate şi un anume mister care-l provoacă, pe cel ce-i contemplă opera, să-l descopere.

Reporter: De ce vă place să pictaţi?
Lidia Nicolae: Hm… Nu mi-am pus întrebarea asta, dar probabil că e o nevoie imperioasă, vreo moştenire de familie. Adevărul e că desenam de la patru ani. Toate caietele mele erau mâzgălite, îmi desenam colegii, profesorii, tot felul de portreţele. Mama era disperată, pentru că dorea să fac matematică şi, din cauza aceasta, nu prea a fost de acord cu meseria asta. Mereu îmi spunea: de ce nu ţi-ai ales şi tu o meserie mai bănoasă? Revenind la întrebare… Cred că mi-a plăcut să mă înconjur de frumos. Chiar aveam nişte prieteni, sculptori la Cluj, care aveau cămăruţe albe, simple, bineînţeles, una fiind atelierul unde se lucra, dar camera în care stăteau ei şi se odihneau era ca o chilie. Nu pot să stau într-o astfel de cameră! Pereţii mei sunt plini de cuie, pentru că pun tablouri, scot tablouri, mereu aşez, reaşez ceva. Totul este înţesat, probabil, ca să umplu ori un gol interior, ori golul din jurul meu.

Reporter: După ce v-aţi convins părinţii că v-aţi ales calea, care a fost parcursul?
Lidia Nicolae: La 14 ani m-am înscris la Liceul de Artă din Buzău, după care m-am transferat la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Ploieşti, unde am avut norocul să-i am profesori pe maestrul Rugină, pe maestrul Strâmbu. Erau nişte artişti nemaipomeniţi. Nu mi-a fost uşor. Pe atunci, se intra greu la facultăţile de arte. A trebuit să dau de mai multe ori examen pentru a intra la Academia Naţională de Artă din Bucureşti. În timp, am lucrat şi pe la Arta Casnică, în Breaza, la creaţie. Acolo am cunoscut o doamnă artist plastic. Ea m-a dus la un pictor în Bucureşti, care făcea pregătire. Cam vreo trei ani am insistat şi am intrat, înainte de revoluţie. Am dat şi la sculptură, la Iaşi; făceam pregătire şi, într-un târziu, am reuşit. Am făcut un semestru cu Dan Hatmanu. După revoluţie, cu ajutorul colegilor de la Bucureşti, m-am transferat mai aproape de casă. Am avut şansa să fac şapte ani, aveam 30 de ani, eram studentă bătrână. Dar ştiam ce trebuie să fac. Mă transferasem la tapiserie, din cauza locurilor puţine. Am făcut un an de imprimerie, am făcut modă, devenind şefă de promoţie. Au vrut să mă trimită cu o bursă, zece zile în Anglia. Ce să fac, zece zile? Numai cu drumul pierdeam din timp! Atunci m-a descoperit maestrul Vasile Grigore, într-o tabără de creaţie, la Sibiu. M-a întrebat: ce cauţi la modă când tu ai culoare, ai pictură? Şi am trecut la pictură. Am făcut şi o expoziţie faină. Am stat la Vasile Grigore, dar nu prea mă simţeam eu aşa bine. Aveam multă culoare, dar nu era prea profund. Îmi tot spunea să fac compoziţie, o chitară, o hăinuţă de arlechin. La acel moment, a venit maestrul Vladimir Zamfirescu la catedră. Am plecat de la Vasile Grigore, am repetat un an, ducându-mă să fac pictură cu Zamfirescu, om care îmi dădea anumite teme de gândire, „Nichita şi Tezeu”, „Ultima noapte a lui Enkidu”, omul, familia. Era un om deosebit, îl „citea” pe fiecare, ce potenţă are.

Reporter: Se observă în lucrări o predilecţie anume, către arlechini. De ce?
Lidia Nicolae: În primul rând, pentru că au o faţă impenetrabilă şi apoi pentru că au multă culoare. Şi mie îmi place să simt culoarea. Şi-apoi, îmi place să şi provoc, să fac omul să gândească ce este dincolo de acest impenetrabil. De obicei, îi pun într-un context, fie că arlechinul stă în faţa unui pahar sau cu un clarinet sau altceva. Probabil că este şi o atracţie indirectă, transmisă de către Vladimir Zamfirescu, el fiind şi un discipol al lui Corneliu Baba, eu preluând generaţia aceasta de babişti. Astfel, m-a marcat fondul negru, personajele cu mâini – îmi place expresia mâinilor la nebunie – am mers spre un fel de expresionism german. Poate e combinat, pentru că mi-a plăcut şi Toulouse Lautrec şi mai se vede şi un impresionism. La mine, primează desenul. Întâi trebuie să-mi construiesc, să schiţez, nu-mi place să pun culoarea direct. Îmi place să pictez grupuri de oameni, mâini, cum spuneam, care, de obicei, spun cum sunt ei, cu ce se ocupă. Mi-a plăcut mult Egon Schiele şi probabil că m-a marcat. Nu e uşor să desenezi mâini. Am făcut anatomie artistică, trebuind să învăţăm toate oscioarele, toate ligamentele.

Reporter: Cum vă vine inspiraţia, cum ştiţi că ceea ce vedeţi trebuie pictat?
Lidia Nicolae: Chiar şi eu mă întrebam, când simt starea de har. Nu poţi să ştii când ai dorinţă să lucrezi. Cineva îmi spunea: răsfoieşte şi tu un album de artă. Şi, adevărul este că, dacă văd o expoziţie sau îmi pică un album în mână, atunci imediat mă incită să lucrez. Sau bagi degetele la 220 V, sau iei pânza mare, albă şi vii şi zvârli cu un tub, un borcan de vopsea şi, automat, îţi vine inspiraţia! E, glumesc. Mai fac nişte fotografii, am nişte flori uscate sau nişte ghivece, mai observ un grup pe stradă sau un personaj, şi-atunci, aceste imagini îmi rămân undeva întipărite. Chiar dacă nu mă duc în acel moment la şevalet, mai târziu mă folosesc de amintirile mele. Am o memorie vizuală foarte bună, dacă numai prin ochi trăiesc. Asta mi-e meseria!

Reporter: Când aţi ştiut că sunteţi recunoscută, consacrată ca artist plastic?
Lidia Nicolae: După ce am terminat facultatea, am încercat să intru la Ploieşti, în UAP. M-au ţinut pe tuşă vreo doi-trei ani, pentru că nu aveam activitate la ei. Normal, pentru că abia terminasem facultatea şi nu aveam cum să-mi fac expoziţii. Mai târziu, am făcut o expoziţie mare, întrând şi în învăţământ atunci. În acea perioadă, probabil, la toate saloanele de primăvară, vară, această expoziţie mare, personală, pe care am plimbat-o pe la Câmpina, pe la Ploieşti, m-a făcut cunoscută. Abia în anul 2000 am devenit membru al UAP, filiala Ploieşti.
Am şi muncit mult. Vindeam mult în acea perioadă, prin galerie. Erau cumpărători care veneau din Anglia, Italia, au venit şi acasă. Nu era criză şi mai cumpăra lumea.

Reporter: Pe orice lucrare vă iese în evidenţă semnătura alambicată. Are vreo semnificaţie anume?
Lidia Nicolae: Semnătura mea este Lidia şi reprezintă o pasăre stilizată. Cu ea îmi semnez şi grafica. Artiştii, de obicei, folosesc semnătura în compoziţie, când le rămâne un spaţiu gol. Mai am una, care de fapt este ştampila, preluată din nişte stampe japoneze. E vorba de literele L şi N şi este ca un cartuş, pe care o folosesc la picturile în ulei.

Reporter: Ce planuri de viitor aveţi?
Lidia Nicolae: Mă voi duce în curând într-o tabără de creaţie la Plopeni. Am două pânze pe care am vrut să le fac în tabăra de la Breaza şi nu am mai apucat, am doi arlechini şi am desenat, privind de pe balconul meu, un nuc, căruia trebuie să-i prind o anume culoare, un anume fel de a cădea lumina pe el. Mai am destul în lucru. Eu lucrez foarte mult în peniţă, îmi place să mă joc cu danteluri şi e o terapie superbă, că nu te mai gândeşti la nimic sau te gândeşti, iar mâna merge, lucrând ce doreşti. Abia aştept să merg la Plopeni, unde sunt nişte anexe gospodăreşti, făcute de oameni din resturi de scânduri, din placaj, din tot felul de materiale, care sunt superbe, fiind aşa pestriţe. Sunt toate, ori maro ori pe siena, cu lemnul patinat de ploaie. Aici am făcut cele mai bune lucrări de grafică, cu toate că lumea mă întreabă de ce nu pictez altceva, o casă frumoasă, decât anexele astea dărăpănate.

Reporter: Legat de artă, ce v-aţi dori cel mai mult?
Lidia Nicolae: Mi-ar plăcea ca lumea să fie mai receptivă, să cunoască arta şi să se înghesuie când sunt vernisaje, pe oriunde, să-şi încânte ochiul şi sufletul cu frumos. Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co