Paul Toma: „Eu, dacă nu simt în stomac basul şi tobele…”
Paul Toma sau Paul Englezu’, aşa cum i se mai spune, este o figură cunoscută în Câmpina, datorită pasiunii sale recunoscute pentru muzica underground a anilor ’50-’70. Pasiunea s-a născut din dragostea faţă de muzica profesionistă, progresivă, pe care nu o poate aprecia oricine, reuşind, într-o perioadă de restricţii absurde, să adune, cu greu, o bogată discografie. Fost lucrător la IRUE, acum pensionar, Paul Englezu’ îşi ascultă în voie muzica, mai necăjind, uneori, vecinii.
Reporter: De ce vi se spune Paul Englezu’?
Paul Toma: Prietenii mi-au spus aşa. Cântam muzica grupului Shadows. Cine nu a văzut filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard… În anii ’58-’60, când grupul era în vogă, eram înnebunit după ei, împreună cu încă vreo doi-trei colegi de şcoală! De sărbători, mergeam cu chitarele pe B-dul Culturii şi cântam muzica acestui grup sau a lui Elvis Presley. Ascultam mult, pe Engelbert Humperdinck, pe Tom Jones. Mă mai întâlnesc şi acum cu unii dintre partenerii mei, ca să zic aşa, vechi pasionaţi şi ei de muzica bună.
Reporter: Ce gen de muzică v-a atras?
Paul Toma: Mie mi-a plăcut, în general, muzica psihedelică, underground, pe care o ascult de prin anii ’67-’70. Pur şi simplu m-a atras. Unul dintre grupurile celebre, cu muzică underground, a fost Deep Purple, care deţine supremaţia de gen, chiar şi la ora actuală. Să nu uităm de Led Zeppelin. În anii ’70, au fost trupe tari de tot! Am apucat perioada când muzica era interzisă, cea audiată la radio, la posturile străine. Dar eu, plăcându-mi mult prea mult, n-am ţinut cont ce anume posturi o emit sau ce anume gen de muzică era considerată interzisă de autorităţile acelor vremuri. Făcusem armata doi ani, la transmisiuni, şi aveam oarece noţiuni tehnice. Astfel, m-am apucat să-mi construiesc eu antene de emisie-recepţie. Înregistram bine cu ele. Am peste 10 aparate de radio pe lămpi, de pot să fac o expoziţie. Aveam o antenă foarte bine degajată, iar cu aparatura de radio pe lămpi e întotdeauna stabilă recepţia.
Reporter: Nu aţi avut probleme cu autorităţile când v-aţi făcut acele antene?
Paul Toma: Ba da, în ’70 m-a anchetat Securitatea, că ascult posturi de radio străine. În perioada aceea, nu era Cornel Chiriac la Europa Liberă, dar ascultam Ankara, Istanbul, Monte Carlo, BBC sau Luxemburg, care cred că a fost, după părerea mea, cel mai bogat post în muzică serioasă. Mai ascultam şi Vocea Americii. Ştiam că nu era voie să asculţi. Mi-am luat şi eu nişte măsuri, ascultam mai în surdină. Atunci, am înregistrat nişte benzi pe magnetofoanele care existau la vremea respectivă. Mai târziu, a venit la postul de radio şi Cornel Chiriac. A fost gurul meu! Am învăţat engleza din cântece. Îmi notam pe caiete, aşa cum auzeam cuvântul pronunţat şi mă duceam apoi să întreb pe alţii ce înseamnă. Şi, cum spuneam, m-am pomenit cu securiştii peste mine, acasă. Chiar ascultam muzică. M-a turnat careva. Am apucat să arunc pe sub pat nişte benzi de magnetofon şi casete. Nu mi-au căutat prin casă. M-au luat cu ei, cu tot cu benzi şi magnetofoane. M-au ţinut la discuţii, până la ora 3. Ascultam de pe benzi, mai vorbeam. Se mirau de ce înregistrez şi comentariile crainicilor. Păi, nu puteam să stau lipit de radio şi să selectez la fiecare melodie, aşa că lăsam să meargă magnetofonul şi înregistram cu tot ce se vorbea, ce se cânta. Bineînţeles că se înregistrau şi comentarii antiregim.
Reporter: Cum vă descurcaţi cu familia din cauza acestei pasiuni, să zicem, mai zgomotoasă?
Paul Toma: I-am zăpăcit! Şi pe vecini, că mi-a venit poliţia de două ori acasă. Ce muzică asculţi, dom’le aici? O parte dintre băieţii de la poliţie mă cunosc şi ştiu ce pasiune am. Eu, dacă nu simt în stomac basul şi tobele… Scot boxele de 100 W afară, în curte.
Reporter: Am înţeles că aveţi o discografie bogată, viniluri… Cum aţi reuşit să o adunaţi, ţinând cont de stricteţea regimului comunist, în acest sens?
Paul Toma: Am o mie de discuri, multe dintre ele sunt rarităţi! Canadiene, americane, englezeşti, germane. Le întreţin, ştergându-le cu alcool. Am multe benzi de magnetofon înregistrate şi casete audio. Încerc să recuperez muzica de pe ele, înregistrând pe CD. Am reuşit să le adun, să le cumpăr prin intermediari. Veneau prieteni care mă anunţau: „Paule, a venit un lot de discuri!”. Veneau aviatori, pe Băneasa, pe Otopeni. Luam eu, încă vreo trei-patru colegi din Câmpina. Ne alegeam, pe colecţii. Am şi metronoame cu Cornel Chiriac, Radu Teodor, cu fraţii Aurelian şi Octavian Petrescu, care au emis prin postul Europa Liberă. După părerea mea, Cornel Chiriac a fost cel mai bun DJ sau crainic, ştiind să explice cel mai bine muzica. O trăia! Povestea despre trupe, membrii formaţiilor… Cine a ascultat muzica anilor ’60-’70 a făcut cultură generală. Beatles, Rolling Stones, Cream, Eric Clapton…
Reporter: Aţi încercat să discutaţi cu autorităţile locale, pentru a găsi o soluţie de păstrare a acestei discografii pe care o deţineţi?
Paul Toma: Am vorbit o dată cu primarul Horia Tiseanu, la o audienţă. Mi-a zis că dânsul e fan AC/DC. Da, bun! Nu zic că e o formaţie rea, dar nici nu te dă pe spate sau să te îngheţe. Sunt satanişti! Aşa… Eu am vrut să fac ceva la Casa Ştiinţei, un gen de club, unde pasionaţii de gen să vină să asculte muzica aceasta, să discute… Domnul primar putea să pună şi o taxă, că doar se consuma curent, cineva făcea curat după oameni… A dat telefon în faţa mea, nu ştiu cu cine a vorbit, dar nu s-a putut face nimic. Nu ştiu de ce.
Reporter: Cunoaşteţi tineri care să fie pasionaţi pe acelaşi gen de muzică?
Paul Toma: Am câţiva. Sunt unii care ascultă muzică mai grea decât ce ascult eu. Cumpără muzică apărută după anul 2000. Sau… cum e muzica din 2010… A evoluat electronica!
Reporter: Ce muzică ascultaţi acum, în prezent?
Paul Toma: Nu… ascult tot muzică veche, din ceea ce mi-au oferit colaboratorii mei. Am descoperit, totuşi, nişte formaţii care merită să fie ascultate: Arena, Magellan, Gong… E vorba de muzică progresivă.
Reporter: Ce veţi face cu toată această colecţie?
Paul Toma: Nu ştiu, poate ginerele meu să facă ceva, pentru că fetelor mele nu le place. Auzise de mine şi Florian Pitiş. A vrut să vină la mine, dar conjunctura a fost de altă natură. Mi-a părut tare rău când am auzit că a murit. Ce timbru al vocii avea şi ce frumos explica… Carmen NEGREU
