Social

Paolo Gozzo: „În Bosnia mi-am dat seama cât e de important, să vezi un copil zâmbind”

Paolo Gozzo s-a născut la Verona, în Italia, în urmă cu 46 de ani. A lucrat, o vreme, în domeniul comerţului cu confecţii. Este catolic, om cu frica lui Dumnezeu, cum se spune. În anul 2000 a fost în Bosnia, timp de o lună, în oraşul Medjugorje, la un orfelinat, unde erau copii ce îşi pierduseră părinţii în războiul din Iugoslavia. La întoarcere, Paolo Gozzo decide să renunţe la tot ce însemna viaţa sa de până atunci şi să se dedice copiilor nevoiaşi. După şase luni, pleacă, cu asociaţia italiană „Betania”, în Albania, unde activează ca voluntar într-un orfelinat cu circa 50 de copii. După doi ani, se întoarce în ţara sa, de unde, prin Caritas Italia, ajunge în România. Astfel, a devenit misionar, în momentul de faţă conducând Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus” (AISI). Asociaţia activează în cadrul Casei Tineretului din Câmpina şi are în grijă în jur de 60 de copii de etnie romă sau care provin din familii aflate în dificultăţi materiale şi financiare, ce vin după orele de şcoală, fiind ajutaţi
să-şi desăvârşească educaţia. Paolo Gozzo reuşeşte să atragă în activitatea sa diverşi oameni de afaceri, care contribuie material şi financiar pentru ajutorarea acestor copii.

Reporter: Care este scopul Asociaţiei Caritas şi ce presupune calitatea de misionar?
Paolo Gozzo: Este o asociaţie umanitară, care caută orice fel de fonduri materiale, financiare, pentru a ajuta persoanele aflate în dificultate, oameni săraci, din zone calamitate din cauza inundaţiilor, a cutremurelor, alunecări de teren, peste tot în lume unde se întâmplă astfel de lucruri. Misiunea catolică ajută în astfel de situaţii. Caritas nu este doar în Italia ci şi în Franţa, Germania, Spania şi, precum vedeţi, în România. Personalul din asociaţia Caritas este din cadrul bisericii. În fiecare oraş, în Italia, prin Caritas, există un loc amenajat unde se află coşuri, în care oamenii vin şi pun lucruri de care nu se mai folosesc, dar care încă sunt în stare bună sau pe care doresc pur şi simplu să le doneze unor persoane nevoiaşe. Toate aceste lucruri, haine, mobilă, tot felul de obiecte casnice, sunt transportate în ţările care au zone cu oameni cu dificultăţi materiale. Ce înseamnă misionar? Misionarul laic pleacă în misiune, nu are casă, bani, renunţând la propria viaţă, în folosul altora. Nu primesc niciun salariu. Eu sunt un misionar. Sunt susţinut de prieteni, de persoane care mă cunosc şi mă subvenţionează. Cu aceste subvenţii, care vin din Italia, se plătesc modic învăţătorii care ajută copiii de aici. Mi se acordă încredere, putând să închiriez o casă şi să mă susţin prin ajutorul primit. Dar nimic în plus. Când va trebui să ies la pensie, eu nu voi putea beneficia de aşa ceva. De exemplu, aici, în România, eu îmi plătesc asigurarea medicală din banii care mi se trimit. Nu mi se garantează nimic, nu am o siguranţă. Azi am sponsori, dar mâine e posibil să nu mă mai ajute. Trăiesc doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu, la Providenza Divina! Dumnezeu îmi dă ce trebuie, lucrurile de bază, ca să pot trăi.

Reporter: Cum aţi ajuns să fiţi misionar?
Paolo Gozzo: În anul 2000, mi s-a propus să plec în Bosnia. De ce? Cineva mi-a spus că acolo, în localitatea Medjugorje, şi-a făcut apariţia Sfânta Fecioară Maria. Li s-a arătat unor copii. În Bosnia erau multe probleme, mulţi copii orfani, din cauza războiului. Când am ajuns acolo, m-am dus la un orfelinat unde erau în jur de o sută de copii abandonaţi. Din acel moment, practic, mi s-a schimbat viaţa. Nu am vrut să mai mă întorc la viaţa normală pe care o aveam în Italia. Am lăsat în urmă tot ce aveam, familia, prietena, munca mea, lucruri… Copiii pe care i-am văzut acolo erau ca nişte îngeri. Acolo am înţeles că averea, o casă frumoasă, o maşină, economii, nu înseamnă nimic. Când avem ceva, întotdeauna încercăm să avem şi mai mult. În Bosnia, mi-am dat seama cât este de important să vezi un copil zâmbind. Pe acei copii nu ştiau să mintă îi simţeam cum se apropie de mine. Erau copii de la 3-4 ani, până la 15 ani, care încercau să se facă iubiţi faţă de orice persoană care intra în viaţa lor.

Reporter: Cum a reacţionat familia, cei care vă cunoşteau, la ideea de a deveni misionar?

Paolo Gozzo: După ce a venit vremea să mă întorc acasă, în Italia, am vorbit cu părinţii, cu prietenii mei. Toţi credeau că este doar o perioadă de criză pe care o traversez, o depresie. Numai că eu mă simţeam foarte bine, eram foarte mulţumit de gândurile pe care le aveam. După şase luni de zile, am lăsat tot în urmă. Rudele, prietenii au încercat să-mi schimbe ideea de a pleca, dar nu au putut să mă convingă. Am reuşit să găsesc o asociaţie italiană care mergea în Albania, la un orfelinat. Am stat acolo doi ani şi jumătate, după  care asociaţia mi-a cerut să mă fac preot. Dar eu nu am simţit această chemare, nu am simţit că sunt pregătit pentru aşa ceva. M-am întors în Italia, unde m-am apucat să învăţ mult mai multe lucruri, care m-au ajutat să mă maturizez mai bine, să consolidez toată experienţa mea de viaţă de până atunci. În Albania, în 2001-2002, era curent electric timp de 3-4 ore pe zi, apă menajeră, la fel, nu era în majoritatea timpului. Oamenii se bucurau când ploua, pentru că adunau apa care curgea la streaşină. Vă închipuiţi în ce situaţie trăiau acei oameni! În perioada februarie-aprilie, ploua torenţial. Casa în care se afla orfelinatul nu avea deloc condiţii de trai. Pe lângă asta, nu puteai ieşi singur pe stradă, pentru că riscai să fii împuşcat şi jefuit. Oamenii trăiau pe acolo mai mult din agricultură, ceea ce însemna puţin. Erau foarte puţine firme, străinilor fiindu-le frică să învestească în această ţară. Erau mulţi copii, printre cei abandonaţi, ai căror părinţi fuseseră împuşcaţi de către mafia albaneză. Erau şi oameni care ne ajutau. O dată la două săptămâni veneau militari din trupele KFOR care ne ajutau cu alimente sau alte materiale. Uneori, la două-trei luni, ne luau la cazarma lor, unde făceau câte o serbare pentru copii. Era dificil, pentru că nu puteam ieşi singuri. Noaptea, ne păzea un gardian cu kalaşnikov-ul. Era plătit de asociaţie, nu de autorităţi.

Reporter: Cum aţi ajuns în România?
Paolo Gozzo: După ce m-am întors în Italia, refuzând să devin preot, nişte cunoştinţe de la biserică mi-au spus să vorbesc cu un preot din Bucureşti. După ce am luat legătura cu acesta, am fost trimis la Casa Speranţei, unde sunt copii orfani, undeva în cartierul Slobozia din Câmpina. Aici se află şi nişte măicuţe din Africa, mai precis din Madagascar, şi din Italia, care se ocupă de aceşti copii. O vreme, cam şase luni, am făcut voluntariat aici. Apoi am cunoscut nişte elevi de liceu, cu ajutorul bisericii, ocazie cu care am ajuns în nişte cartiere locuite de etnia romă, Mogador, Turnătorie, Scărişoara. În 2004 am început să ajut copiii de aici, pentru că nimeni nu se ocupa de ei. Am văzut problemele cu care se confruntă şi problemele pe care le au autorităţile, fiind hotărât să rămân alături de ei. M-am prezentat primarului Horia Tiseanu, cerându-i ajutorul, să fiu lăsat să mă ocup de ei, cu toate că încă nu aveam o asociaţie. După un an, domnia sa a văzut că mă implicam serios, să-i ajut la teme, în educaţie, cu jocuri. A fost momentul când s-au pus bazele asociaţiei, în 2005. Este vorba de Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus”, care îi ajută pe copiii aflaţi în dificultate, prin mila lui Isus, fără bani sau alte interese. Pur şi simplu să ajut! Aceşti copii nu-mi aduc nimic, nici un cadou, mie sau învăţătorilor care mă ajută pe mine şi pe copii. Nici măcar flori. Am vorbit despre aceste lucruri şi cu învăţătorii pe care i-am cooptat şi care au fost de acord. Nu a fost uşor să conving autorităţile să-mi dea o casă, un sediu, unde să poată veni copiii după şcoală. Iniţial am găsit o casă, am amenajat-o, dar, după doi ani de zile, Sanepid-ul  a spus că nu îndeplineşte toate criteriile pentru activitatea pe care o desfăşor. În aceea perioadă, am cunoscut-o pe d-na Jenica Tabacu, domnia sa fiind consilier local la acea vreme. Dânsa, împreună cu alte persoane, a convins Consiliul Local să obţin gratuit spaţiul în care sunt acum, la Casa Tineretului. Asta se întâmpla în 2007-2008. Am făcut un contract cu administraţia, pe care l-am prelungit anul trecut, în octombrie, pentru 5 ani.

Reporter: Cum aţi reuşit să-i atrageţi pe părinţi, să-şi aducă copiii aici ?
Paolo Gozzo: Eu am o acreditare pentru ceea ce fac. Fiecare părinte prezintă nişte acte şi acordul pentru ca aceştia să vină la noi. Copii vin după şcoală să-şi facă temele, să deprindă abilităţi practice şi să se joace sub supraveghere de specialitate. Sunt copii vulnerabili, în sensul că, părinţii lor fiind la serviciu, nu au cu cine sta acasă pentru a fi ajutaţi cu temele şi nici nu au bani pentru a plăti o pregătire în afara şcolii. Mai este vorba şi de părinţii despărţiţi sau care au plecat la muncă în altă ţară. Programul este de luni până vineri, sâmbăta şi duminica copiii fiind alături de familie, ceea ce este foarte important.
Reporter: În ziua în care administraţia Câmpinei v-ar retrage gratuitatea acestui spaţiu, pus la dispoziţia copiilor, ce se va întâmpla cu misiunea dumneavoastră?

Paolo Gozzo: Eu lucrez cu bine-cuvântarea lui Dumnezeu. Dacă autorităţile locale vor hotărî într-o zi că nu mai putem sta aici, nu văd ce alte soluţii am putea avea. Ştiu doar că atunci se vor strica toate lucrurile bune pe care le facem pentru aceşti copii necăjiţi. Nu toată lumea poate înţelege că poţi face ceva bun pentru semenii tăi, fără să primeşti nimic în schimb. Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co