Cultura

Octavian Onea: Revoluţia de la Câmpina în Cartea Şarpelui (1)

Călare pe două (nu veacuri, ca Sextil Puşcariu, ci) mişcări de revoluţie ale Pământului, din anul şi de după Revoluţia din ’89, D-l Constantin Trandafir – Profesor Doctor, adăugăm – este un adevărat Profesor Doctor şi în tainele Revoluţiei de la Câmpina. Revoluţie căreia îi cunoaşte până şi intestinele. Ne-au smuls superlativele admiraţiei cele două cărţi publicate – anul şi cartea – în ultimii doi ani: Constantin Trandafir, 1989. Vedere din provincie – Jurnal, Editura Vestala, Bucureşti, 2009, şi C. Trandafir, 1990. Anul şarpelui orb (jurnal de provincie, vol. II), Editura Premier, Ploieşti, 2010 (titlul l-am luat după recenzia D-lui Theodor Marinescu, Un jurnal incitant, din “Oglinda de azi”, nr. 1355, 11 Ianuarie 2011). Cele două cărţi fac parte dintr-un jurnal mai lung şi mai lat, întins pe distanţa a două secole şi două milenii, ce a primit elogiile, atât ale celor două edituri, cât şi ale periodicelor “Revista Nouă”, de la Câmpina, “Jurnalul Naţional”, de la Bucureşti şi “Oglinda de azi”, de la Câmpina – şi poate şi ale altora, fiindcă, din păcate, nu dispun de un serviciu de presă – care l-au publicat, precum şi ale numeroşilor prezentatori şi recenzenţi, ca să nu mai vorbim de cititori şi admiratori, încât mă şi jenez să spun că mi-am exprimat unele nedumeriri în “Poarta Sărutului” (Domnul Trandafir: Jurnal, sau Memorii?) sau în “Câmpina” (Între corectitudine şi mistificare. Două cărţi despre Câmpina anului 1989. II. Vedere din provincie).
D-l Trandafir mi-a retezat-o scurt: “Poarca Săritului”, sesizând foarte bine că, micile mele răutăţi au fost atrase de săriturile pe care le făceau, în jurnalul D-Sale, scris zi de zi şi minut cu minut, la cald (dar, cel puţin în iepocă, bag mâna-n foc că, şi la rece), în caiete ferm ferecate, evenimente ce aveau să se petreacă peste fix douăsprezece luni, sau se petrecuseră în urmă cu douăsprece luni trecute fix! Ceea ce, în fond, nu era mare lucru, pen’ că, în epoca aceasta a transdisciplinarităţii, în care ultima şi cea mai dinamică dintre deciupline, Genetica, ne arată la tot pasul tot felul de mutaţii genetice, şi Diaristica, mutatis mutandis, trebue să ţină şi ea pasul cu lumea şi să aibă şi ea mutaţiile ei. Iar noi, faliţii noştri. Şi te trezeşti deodată că, dintr-un…., ai în faţă un….Dar, să rămânem calmi şi să nu ne mai repezim! Să ne alăturăm şi noi celorlalţi şi să intrăm şi noi în cor, aducându-ne aminte ce bine era când eram în corul Filarmonicii “Ciprian Porumbescu” din Ploeşti, cântând, sub bagheta Ridicatului-la-Îngeri Ion Baciu, Simfonia a IX-a de Beethoven. Grijile mari erau la soliştii Emilia Petrescu-Cironeanu, Elena Cernei, Mihail Ştirbei şi Petre Ştefănescu-Goangă. Ei asudau cel mai mult. (Parcă-l văd pe Maestrul Goangă – de la partita noastră – ridicând la piept, în timpul repetiţiei, ca “Tom Işpector” al lui Caragiale, ditai damigeana cu vin de Valea Călugărească sau de Pietroasele – nu ne-a dat şi nouă să gustăm, ca să ştiu exact acum – pentru a-şi păstra volumul constant!) Şi totul mergea strună. (Adică, aproape strună, pentru că Maestrul Baciu se mai da la instrumentele cu coarde, pe care, ca basist ce era, le stăpânea el cel mai bine.) Mai înainte însă, cu tot respectul pe care-l am pentru adevăr şi faţă de litera scrisă (! de parcă litera ar putea fi şi vorbită), trebue să clarific un aspect.
Nu fac un secret că eu m-am considerat prieten – bun şi chiar foarte bun – cu D-l Trandafir. În timpul Revoluţiei, eu m-am ocupat cu Revoluţia, iar D-l Trandafir, într-o atmosferă cam tulbure, cu cinstirea ei. Continuându-şi, în acelaşi timp, şi Jurnalul. Citez din Anul 1990: “În cartea-jurnal, 1989. Vedere din Provincie, am transcris numai până pe data de 22 dec. Epilogul de acolo conţine numai câteva notaţii dintr-o foarte sbuciumată perioadă 22 – 31 dec. 1989.” Şi: “Jurnalul trebue să cuprindă date exacte, aşa cum le-a perceput diaristul atunci. Improvizaţiile ulterioare n-au nici o noimă… Însemnările mele sunt din jurnalul ţinut şi în acele zile, entuziaste până la naivitate, dar şi cu ceva discernămînt, specific unui spirit critic veritabil! În tot cazul, acum nu-mi mai convin momentele frenetice, le voi omite prin semnul […].” (Prolog. 22 – 31 dec. 1989). Ceea ce ne va îngreuna nouă citarea, fiindcă ne va priva de aceste semne, dacă vom fi nevoiţi să omitem porţiuni din text. În fine…
Pe 22 dec. 1989, vineri, autorul – şi eroul nostru totodată – se culcă la 2 noaptea şi se scoală la 5, după “un somn iepuresc, chinuit”. Prin întuneric – să ne amintim că erau încă restricţii de lumină şi nu se luminase încă bine de Revoluţie – vede că “regimul nu mai are nici o şansă, s-a prăbuşit iremediabil”. Deşi, “Singurele agenţii care pot încă să transmită de la Bucureşti sun[t] TASS şi Taniug”, are capacitatea de a fi informat panoramic (suntem doar în oraşul Magului de la Câmpina, nu?): “Întreaga noapte a continuat carnagiul. Securitatea şi poliţia [unii îi mai ziceau încă miliţie, dar, mă rog, suflul înnoirii bătea manual în tâmpla D-lui diarist] acţionează, demonstranţii aşijderea. Morţi şi răniţi la spitalul Colţea. Poliţia [e clar că schimbase uniformele, dând semne, majore, de precocitate] îi alungă pe cei care vor să acorde ajutor victimelor. Terenul confruntării sângeroase: Universitate, Intercontinental, Magheru, Piaţa Romană, Ştirbey Vodă. Nu se poate evalua numărul morţilor.” “Postelnicu, Vlad, Stamatoiu, Giani Bucurescu – slugoii dictatorului – îşi pătează mâinile cu sânge…” “Din perspectivă câmpineană, cel mai tragic moment este moartea multor militari tineri de la Unitatea din Câmpina, trimişi să apere aeroportul Otopeni. Mare nenorocire! […]” (Parantezele Casandrei, tragedia urmând a doua zi.) Înainte de orele 7,00 ies din casă soţia şi fiica cea mare: “Victoire pleacă la şcoala ei, Diana e programată să facă de securitate la şcoala nr. 8. Să fie acolo la ora 7, pe întuneric, să păzească şcoala”. Cealaltă fiică profită de vacanţă: “Vio s-a trezit pe la 8, mai devreme azi ca oricând. Mă asistă. Acum e ora 9.” Iese în oraş să-şi ia salariul şi să probeze un pardesiu. La Liceu (acum Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”) dă peste “un spectacol nostim”. Vine “Victoire, consoarta” să-l ia acasă, ca să nu-l “împuşte cineva pe stradă!” (Straşnică femee, şi ea cu calităţi!) Iar noi – eu şi colegele mele de la Oficiul Judeţean pentru Partimoniul Cultural Naţional, Marinela Peneş şi Vali Savu, care, tocmai în acea zi trebuia să verifice existenţa unor piese, declarate anterior de posesori, la Ocolul silvic şi la Energopetrol, unde erau directori inginerii Romul Remus Micu, viitorul primar, şi Berechet, căruia, un inginer de-al său, manierat şi inteligent ca un motan, Corneliu Iovuţa, membru al cenaclului literar “B.P.Hasdeu” al Casei Orăşeneşti de Cultură, îi făcuse o epigramă, din care ţin minte doar încheerea:  “Că ingineri e… Berechet!” – umblam inconştienţi pe străzi, eu, ca localnic, pe post de călăuză. Păi, Coane Totică, nu puteai să ne dai dom’le şi nouă un bib? De bon ton, că doar aveam mobilul în buzunar! (Asta, ca să fim şi noi în ton, cu Jurnalul.) Dar, iar ne repezim…
Dixit Magister: “la ora 12,30” “Eroii au fugit!” Fugit irreparabile… “Pe la orele 13, pătrund în televisiunea română mai multe persoane, în frunte cu Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi Sergiu Nicolaescu”. Atunci “consoarta începu să plângă”. “Vecinul [Stelică] Anastasescu se urcă pe acoperişul blocului”. Doar D-l Totică rămâne în imobil. Imobil. Apoi se mişcă şi el:  “De la Balcon, văd că Anastasescu a coborît, e şi Sandrino [Gavriloaia], Mirică, nu-i Iosifescu [se striga catalogul], dintre vecini [era pe acoperişul magazinului ABC; l-am pozat eu, la cererea lui], cobor şi eu.” Svonuri. “Zvonuri alarmante. Că vine armata de la Voila, Şcoala de Miliţie, Batalionul de securitate de la Bălcescu […]”. (Noroc că nu i-au dat atunci prin cap. Sau că nu le-a pus atunci în circulaţie! Sigur, acuma poţi să spui orice. De nihil fabula nascitur historia.) “Cu Gherasân [Rusu Togan] şi cu Carmen [Gherovici, consoarta acestuia, şi ea, ca şi el, de Română] mergem cu puhoiul spre Casa Tineretului”. “Trecem pe la Mişu” (Cosmineanu, Profesor de Istorie şi mare producător de ţuică de Meliceşti). Tăria îl întăreşte. “La Casa Tineretului, miting mare”. “Sunt ţeapăn de emoţie. [Numai?] Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct.” Îi recunoaşte la balcon “doar pe Palade, soţul Drinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă”. (Deşi s-a afirmat că locotenentul Petrescu a fost doar “omul Revoluţiei”, iată că îl cunoştea totuşi cineva!) Face stânga-mprejur. “La întoarcere, Rodica mă acostează.” Spusele lui şi spusele ei se amestecă. “Rodica a fost la Consiliu, ăia de la «Unitatea» ei [?], închinăm o bere, îmi turue aşa de multe, încât nu reţin nimic.” Sună retragerea. “Acasă, cu alde Mirică în vizită”, “mâncăm varză cu carne grasă”. “La orele 17, începe în Piaţa palatului o uriaşă şi adevărată demonstraţie.” Televiziune cât cuprinde. Şi a fost ziua întâia.            (va urma)

Imobiliare Valea Prahovei
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co