Invatamant

Oana Merca: „Probabil, cel mai mare paradox al persoanei mele este că sunt ceea ce vede toată lumea”

Oana Merca s-a născut pe 13 ianuarie 1974, în localitatea Cornu din judeţul Prahova. După terminarea Liceului „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, a urmat Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. În 1996, la cinci zile după absolvirea facultăţii susţine un examen de titularizare, reuşind să ocupe un post de profesor în cadrul liceului unde învăţase, devenind colegă cu foştii săi dascăli şi unde activează în continuare. Oana Merca este recunoscută în mediu profesoral pentru calităţile sale deosebite în aplicarea acestei profesii dar, mai ales, pentru pasiunea cu care se implică, fiind în permanenţă un vulcan de exuberanţă şi erudiţie.

Reporter: De ce v-aţi ales această profesie?
Oana Merca: E singura profesie pe care mi-am dorit-o vreodată să o fac. Îmi amintesc că am conştientizat, poate e cam mult spus, că vreau să fac acest lucru atunci când aveam 6 ani. Mă întorceam de la grădiniţă. Educatoarea mea, căreia nu pot decât să-i mulţumesc, mi-a demonstrat că un om poate să schimbe viaţa cuiva, uneori, fără să ştie. Îmi dăduse în ziua respectivă, misiunea de a „conduce” lecţia. Dânsa urma să-şi susţină lecţia de grad şi şi-o imaginase în această idee, prin care unul dintre copilaşi juca rolul educatorului. M-a fascinat! Colegii mei stând în faţă, eu, trecând note în carnete, încercând să explic, întrând în acel rol…m-a fascinat. Nu ştiam că cel ce face aşa ceva, se numeşte profesor. M-am întors acasă şi i-am spus mamei: Mamă, vreau să mă fac d’ăla, de-nvaţă copiii! Atunci a fost momentul decisiv. În existenţa mea, niciodată nu mi-am dorit să fac altceva. Niciodată!
Reporter: Cum de mai puteţi păstra flacăra pasiunii, în aceste vremuri în care breasla profesorilor suferă poate, mai mult ca oricând?
Oana Merca: Vremurile trec, oamenii rămân, şi pasiunile rămân. Când iubeşti foarte tare un lucru, lumea exterioară se cam pulverizează. Nu, niciodată nu pot să spun că am adus la şcoală, ceva din problemele de ordin social sau de altă natură, exterioare. De câte ori deschid uşa de la intrare, grea, metalică, a Colegiului, am sentimentul lui Sesam, în faţa comorii. Dar ştiu că această comoară mi se deschide în fiecare zi şi să ştiţi că o închid în fiecare zi, foarte fericită. Pentru că fiecare zi care urmează e o bucurie în plus. Poate vi se pare un pic poetic ceea ce vă spun, dar nu. Este ceea ce trăiesc în fiecare zi!
Reporter: Sunteţi o rara avis!
Oana Merca: Nu ştiu dacă sunt o pasăre rară. Probabil că oamenii care au pasiuni adevărate, n-au tendinţa să le şi exprime. Şi pentru mine, mărturisesc, nu e o situaţie de confort sufletesc, aceasta, în care mă aflu acum. Iubirile adevărate se pronunţă arareori, ne învăţa Eminescu, cu multă vreme în urmă.
Reporter: Cum reuşiţi să insuflaţi, dragostea pentru limba şi literatura română, unor adolescenţi rebeli, care trăiesc în plină epocă informaţională?
Oana Merca: S-ar putea să sune un pic paradoxal dar, nu mi-am propus să le insuflu niciodată dragostea pentru acest domeniu. Nu-mi propun lucruri afective, pentru că ştiu că sufletul nu se vinde, nu se dă. Sufletul, se obţine. Şi ştiu că dacă, într-o zi, într-o oră, reuşesc să transmit un mesaj afectiv coerent, îi voi avea, o oră, o zi, un minut, alături de mine. Atât contează!
Reporter: Cum vă percep elevii?
Oana Merca: Foştii colegi de liceu mi-au spus că sunt dură. Nu, nu sunt dură, sunt un om cu principii. Mi se pare extrem de important să pun în faţa elevilor nişte principii, de la care să nu mă abat. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, dincolo de ceea ce percep ei în acest moment, sunt sigură că vor respecta oamenii cu principii. Eu le spun mereu că nu caut nici dragostea, nici să fiu profesorul lor preferat. Nu mă interesează etichetele astea. Mă interesează foarte tare să pot să pun acolo, un gram de principiu, de seriozitate şi, dacă pot să mai brodez şi expresivitate şi originalitate, mi-am făcut deja treaba.
Cred că cei care mă cunosc cu adevărat, mă percep exact aşa cum sunt. Şi sunt aşa cum mă vedeţi. Probabil, cel mai mare paradox al persoanei mele este tocmai acesta, că sunt ceea ce vede toată lumea. Ar fi obositor să fiu şi altfel. Ar fi o permanentă căutare de sine eşuată, să fiu altcumva, să am mereu altă culoare. Dar cred că o nuanţă, o culoare, o am permanent. E culoarea tinereţii lor! Râd cu ei, mă amuz cu ei, capeţi foarte multă energie în preajma lor. Şi în vacanţă sunt deprimată fără ei, asta e sigur.
Reporter: Ştiu că vă place să iniţiaţi proiecte inedite, privind modalităţile de predare, de abordare a operelor scriitorilor. Vorbiţi-ne câte ceva despre aceste lucruri.
Oana Merca: Cu siguranţă ar putea fi inedite pentru cei din exterior. Eu le fac, de cel puţin, 10 ani. Pentru mine nu mai sunt inedite dar, da, îmi provoacă de fiecare dată satisfacţia de a-i vedea pe copii mai expresivi, mai autentici, implicaţi, mai originali, de a-i vedea că evoluează. Eu nu predau aceeaşi operă de două ori la fel. Chiar dacă am la o generaţie, două clase pe acelaşi nivel, niciodată nu abordez lucrurile la fel. Modul de abordare mi-l dictează clasa, ce simte aceasta, în momentul respectiv. În momentul în care intru într-o clasă şi simt că acei copii sunt acolo, cu mine şi putem să glumim, putem să ne jucăm, să râdem sau putem să descoperim lucruri împreună, e minunat. Când am intrat şi simt că ceva nu merge, nici nu mă apuc de oră. Întâi trebuie să găsesc echilibrul dintre mine şi ei, dintre ei şi ei, dintre ei şi lume. Nu consider atât de important să merg şi să livrez o informaţie. Pentru mine, asta e cu siguranţă, pe locul doi. Contează cum „împachetezi” informaţia, pentru că totuşi, predau o materie care duce, mai degrabă, către dezvoltarea afectivă şi comunicaţională. Nu predau o materie exactă, ca să merg şi să umplu o tablă de informaţie. Nu există o reţetă. Cred că cel mai bun mod prin care să captezi atenţia elevilor asupra unei opere, este să le dau lor cuvântul, să fac pasul în spate, să-i las pe ei să iasă în faţă. Abordez modalităţi diverse. Probabil, una dintre strategiile pe care le folosesc toţi colegii mei este să-mi… ochesc elevul care pare interesat de subiect şi să-l las în locul meu, să-l las să conducă discuţia. Lucrurile par mult mai interesante. Când profesorul trece în bancă şi elevul preia rolul de moderator, se schimbă şi atmosfera clasei, şi implicaţia, şi dorinţa celorlalţi de a răspunde.
Reporter: Ce planuri aveţi, legate de profesie?
Oana Merca: Nimic şi totul! Viaţa mea nu are nimic de-a face cu planurile. Dacă mi-aş plănui ceva, de dimineaţă, nu mi-ar ieşi nimic sigur până la capătul zilei. Cred că aici este frumuseţea meseriei pe care o trăiesc, că ştiu foarte clar care mi-e ţinta cu fiecare generaţie, ştiu foarte clar unde trebuie să ajung. Dar nu am drumuri prestabilite, nu mă plictisesc mergând mereu pe aceeaşi rută, întotdeauna îmi adaptez demersurile la ceea ce am în faţă. Dar de ajuns, ajung acolo, la ţinta pe care mi-am propus-o.
Reporter: Vă percep copleşită de propria pasiune…
Oana Merca: Da, categoric! Asta o ştiu cel mai bine cei doi copilaşi ai mei de acasă, pe care i-am lăsat de la trei luni la mama în braţe ca să mă întorc la şcoală. Asta o percepe soţul meu care mă vede permanent implicată în această pasiune, dar da, mă înţelege pentru că avem pasiuni comune. Pe fiica mea, care are acum 10 ani, am adus-o la ore cu acordul doamnei directoare, nu pentru a-mi călca pe urme ci pentru că am simţit uneori că percepe un oarecare dezechilibru între pasiunea mea pentru profesie şi timpul pe care i-l acord. La finalul uneia dintre ore mi-a spus: Mami, s-a terminat ora? Ce uşor trece timpul cu tine! I-am spus că e cel mai frumos compliment pe care un elev mi-l putea face vreodată, venind de la copilul meu.
Reporter: Vă consideraţi un profesor model?
Oana Merca: E o întrebare pe care mi-au pus-o copiii de a IX-a. M-am îngrozit de întrebare şi am spus, nu! Când m-am văzut pe mine şi tiparul la ceea ce eu consider un profesor model, am spus, nu. Mai am mult de tras! M-au întrebat ce înseamnă, din punctul meu de vedere, un astfel de profesor. O să vă spun ce le-am zis şi lor.
Pentru mine, profesorul model este acel om către care te întorci, ca reper de moralitate, de principialitate, de profesionalism, oricând în viaţă. Şi asta, dacă vreodată cineva ajunge să fie profesor model cu adevărat. Carmen NEGREU

To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co