Actualitate

Natalia Bogdan: „Într-o perioadă mai prosperă, vom exporta şi fantezii ale modei româneşti”

Natalia Bogdan s-a născut în urmă cu 50 de ani, la Bucureşti. A terminat un liceu de elită, „George Coşbuc”, obţinând nota zece la matematică, la examenul de bacalaureat, după care s-a îndreptat către Facultatea de Matematică. Nu a studiat decât doi ani, deoarece, printr-o conjunctură a vieţii, a intrat în lumea modei, devenind manechin. Şi-a întemeiat o familie şi a ajuns să se stabilească la Câmpina, din 1994. Povestea Nataliei Bogdan ne face să pătrundem într-o lume aparte, a modei anilor ’80, când profesia de manechin avea acelaşi statut deosebit, ca şi astăzi.

Reporter: Cum s-a întâmplat să schimbi matematica, cu lumea modei?
Natalia Bogdan: În facultate, aveam un grup de prieteni, printre cei mai mari ca mine. La un moment dat, într-o vacanţă, cred că prin 1982, a apărut un anunţ în ziar: UCECOM angajează colaboratori pentru colecţia de toamnă-iarnă. Unii dintre prietenii mei bucureşteni terminaseră facultatea, primind repartiţii prin toată ţara. Ei m-au îndemnat să dau curs anunţului, considerând că am şanse să fiu acceptată. N-am vrut să mă duc, până în dimineaţa când trebuia să aibă loc concursul, pentru că m-am trezit cu prietenii mei care m-au luat pe sus şi m-au dus. Pur şi simplu! Şi, din două sute de fete, au rămas două, respectiv eu şi încă o fată, care era studentă la filologie. Bineînţeles că am rămas colaborator.

Reporter: În ce au constat probele concursului?
Natalia Bogdan: În primul rând, te măsurau. Trebuia să ai minim 1,75 metri înălţime şi nu 90-60-90, ci pe-acolo… Aceste cifre sunt un ideal al femeilor, pe care orice ai pune, le stă bine. În realitate, din ceea ce am observat eu, nu poţi avea 90 de cm şi la bust şi la şold, pentru că ai fi ca o scândurică. Fetele care aveau, cu adevărat, succes erau cele care aveau ceva mai mulţi centimetri la piept şi la şold, iar talia, evident, 60-62 de cm, cam aşa. Apoi erai fotografiată, pentru a se putea stabili fotogenia. Pe parcurs, după ce erai acceptată, mai exista o triere, unde interveneau „pilele”. Nu a fost cazul la noi, fiind doar două fete, dar, de regulă, se acceptau cinci, şase, şapte. Dincolo de „pile”, triajul ţinea cont dacă fata era studentă la seral şi avea nevoie de un loc de muncă. Iarăşi, nu era cazul meu, eu fiind studentă la zi. Erau, totuşi, locuri puţine. Acestea se eliberau în momentul în care una dintre fete se căsătorea sau plecau care încotro, în funcţie de cariera aleasă.

Reporter: Ce te-a determinat să renunţi la facultate?
Natalia Bogdan: Eu, din punctul de vedere al celor ce angajau, eram atipică, să zicem, pentru profesia de manechin, nefiind studentă la seral. Nu aveam nevoie de serviciu, eram colaboratoare. Dar, văzând că toată lumea mă place, că orice îmbrăcam mi se potrivea, fiind slabă, şi că aveam avantajul înălţimii de 1,80 metri, am întrebat ce pot să fac, ca să mă angajeze. Au încercat să-mi explice că „am drumul meu, la o facultate bună, la zi, că e păcat”. Pe de altă parte, auzisem despre colegii mei bucureşteni, care terminaseră facultatea, că fuseseră repartizaţi prin Moldova, pe la Dorohoi sau aiurea, departe de casă. Cei de la UCECOM îmi spuseseră că-mi trebuie negaţie, adică să nu mai fac cursuri la facultate, ca să mă angajeze. M-am dus la facultate, unde a trebuit să le spun profesorilor, decanului, că am trei fraţi mai mici, că trebuie să mă angajez, ca să-mi ajut familia. Adevărul e că, la momentul înscrierii, cel mai mic dintre fraţii mei intra abia în clasa întâi. Apoi, începusem deja să mă gândesc ce aş face eu, dacă aş termina facultatea şi m-ar repartiza, să zicem, la Dorohoi? Mă speria ideea asta! Într-un final, am reuşit în toate diligenţele şi să fiu şi angajată la Centrul de Creaţie din cadrul UCECOM. Trebuie să-ţi spun că am fost motivată şi de un salariu foarte mare, de 1.800 de lei. La vremea aceea, era considerat un salariu bun, apoi aveam avantajele unor călătorii în afara ţării – bineînţeles, în spaţiul CAER-, multe dintre ieşirii fiind la Moscova, unde e grozav de mers, indiferent de regimul politic. N-am prins din primul an, în rest am ieşit în fiecare an la Moscova, unde stăteam două sau trei săptămâni, şi la Praga. Era superb! Şi am lucrat 11 ani.

Reporter: Cum era viaţa de manechin?
Natalia Bogdan: Existau două prezentări mari, de toamnă-iarnă, şi, evident, în martie, colecţia de primăvară-vară. Dar probele pentru toamnă-iarnă le făceai vara. Îţi închipui ce înseamnă să probezi vara paltoane, iar iarna, fustiţe scurte? Noi, practic, stăteam, toate cele zece fete câte eram, într-o cameră, unde se făceau produsele şi unde locuia şefa creatoarelor. Era fabuloasă organizarea şi sunt convinsă că acum nu mai e aşa. Imaginează-ţi o clădire pe două nivele: la nivelul unu sunt lucrătorii, la nivelul doi, desenatorii, contabilitatea, partea tehnică şi altele. Erau două birouri de arhitecţi, designeri şi desenatori. De ce spun desenatori? Pentru că erau absolvenţi ai Liceului Tonitza, care trebuia să multiplice schiţele făcute, neexistând, la acea vreme, copiatoare. Chiar am ajuns copiator, la un moment dat, pentru că aveam mână bună şi chiar îmi plăcea să fac asta. Stând în acest loc unde veneau desenele şi unde şefa creatoarelor primea schiţa şi începea să o discute cu designer-ul, să aleagă materialul, să discute partea tehnică, înainte de a se tăia materialul, vedeam tot acest proces, care ducea către produsul finit. În camera cealaltă, erau fetele care transformau schiţa în tipar, care îl aplicau pe material, tăiau, apoi se ducea la următorul atelier. Era frumos, deosebit, să vezi toate acestea. Trăind zi de zi în acest mediu, practic, am învăţat să croiesc, am învăţat să apreciez calitatea unui material, am învăţat o grămadă de lucruri utile.

Reporter: Nu se uitau lung la voi lucrătoarele care făceau toate acestea?
Natalia Bogdan: Eram destul de invidiate. Practic, dacă noi mai luam două-trei kilograme în plus sau una dintre fete rămânea însărcinată, era normal ca acel produs, probat săptămâna trecută, să nu-ţi mai vină cum trebuie după îngrăşare, aşa că bietele lucrătoare trebuia să găsească tot felul de soluţii să rezolve problemele. Se lucra cu o atenţie deosebită, la fiecare cută. Erau în stare să desfacă o pensă de cinci ori, ca să pice perfect.

Reporter: Dar între voi manechinele, care era atmosfera?
Natalia Bogdan: Mai exista şi între noi, râcă. La un moment dat, participam la concursuri de cosmetică, pe care le şi câştigam, împreună cu cosmeticiana. Vreo trei-patru ani la rând, am câştigat. Din acest motiv, nu mai aveam voie să merg la plajă, pentru că fardurile pe un ten bronzat nu se văd bine, chiar nu dă bine… Aveam o colegă, Nataşa Guţul, e actriţă la teatrul din Craiova, care îmi spunea: „Nu te uiţi la tine? Eşti greţos de albă!” Eu aveam pielea foarte albă şi părul foarte negru. E de la sine înţeles contrastul care se crea şi care se preta pentru fardurile aplicate de cosmeticiană. Nu erau cine ştie ce invidii…, doar mici răutăţi, amuzante. Din cauza acestor mici răutăţi, când Romaniţa Iovan a venit la noi, am luat-o, cumva, sub aripa mea. Era mai mică decât mine cu vreo patru ani. La un moment dat, plecam într-un grup de doar trei fete, la Moscova, cu Romaniţa şi încă o fată. Să stai trei săptămâni la Moscova, să ai salariul mare, să nu ai pe nimeni pe cap… Erau destule fete care nu ne vedeau bine, prin aceste ieşiri, dar asta era. Nu alegeam noi, eram alese. Aveam avantajul, poate, şi că stăpâneam limba rusă, care mi-a plăcut din şcoală.

Reporter: Povesteşte-mi ceva amuzant, care ţi s-a întâmplat, ca manechin.
Natalia Bogdan: Da, e ceva ce e legat tocmai de faptul că ştiam limba rusă. În delegaţiile din Moscova, directorii, când aveau nevoie de ceva, de rezolvat, apelau la mine. Ba chiar, la un moment dat, unul dintre directori m-a trimis la o relaţie de-a lui, de unde primea nişte icre de Manciuria. Asta mi s-a părut o situaţie foarte haioasă, pentru că devenise obişnuinţă să mă duc să-i fac rost de acele icre, de câte ori ajungeam la Moscova. Au fost multe lucruri amuzante, dar asta mi-a venit acum în minte.

Reporter: Cum priveşti lumea modei de azi, din România?
Natalia Bogdan: Designerii români deja au reuşit să se afirme pe marile podiumuri al lumii, şi asta într-o perioadă de criză. Asta mă face să mă gândesc că, atunci când va veni o perioadă mai prosperă, vom reuşi să exportăm nu doar mână de lucru ieftină, ci şi fantezii ale modei româneşti. Carmen NEGREU

Imobiliare Valea Prahovei
To Top

Powered by themekiller.com watchanimeonline.co