Marilena Ghiorghiţă: „Sunt fericită să stau în atelierul meu, să pictez”
Marilena Ghiorghiţă s-a născut în Ploieşti, a urmat Facultatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, terminând la clasa profesoarei Rodica Lazăr. Profesor şi artist plastic recunoscut, şi-a început activitatea expoziţională în 1979, imediat după terminarea facultăţii. În 1990, este primită în Uniunea Artiştilor Plastici (UAP), conducând această instituţie, în calitate de preşedinte, din 1999 până în 2005. La 1 ianuarie 2006 obţine, prin concurs, funcţia de director al Casei de Cultură „I.L. Caragiale” din Ploieşti, rămânând vicepreşedinte în cadrul UAP.
Reporter: De ce vă place să pictaţi, când s-a aprins scânteia acestei pasiuni?
Marilena Ghiorghiţă: De ce pictează un artist? Pictează pentru că aşa simte şi nu poate trăi altfel. Copil fiind, pictura te atrage şi te relaxezi, efectiv, schiţând. Automat, te captează culoarea. Poţi să nu ai şansa să ai un profesor care să te îndrume neapărat către pictură. Nici eu nu am avut, dar, de prin clasa a VIII-a, ştiam clar că trebuie să merg pe această cale. Ceea ce m-a marcat a fost filmul „Vă place Brahms?” unde Ingrid Bergman juca rolul unui decorator de interioare. Eu doream să fac decoraţiuni interioare. Am fost la liceul „Mihai Viteazu”, secţia uman, iar în paralel mergeam la Palatul Culturii, la Şcoala Populară de Artă. Aşa am învăţat despre desen şi culoare. Din fericire, am avut nişte profesori extraordinari: cu Dan Strâmbu am făcut desen, iar primul meu „ulei”, prima mea „culoare”, le-am făcut cu Ovidiu Paştina.
Reporter: Când aţi avut ultima expoziţie personală?
Marilena Ghiorghiţă: A fost în luna mai, anul acesta. Pot considera expoziţia personală, chiar dacă a fost împreună cu o colegă, pentru că am avut un număr mare de lucrări. Am avut ca temă, „Obiect”. Mă leg mult de obiectele din jurul meu. Îmi place tot ce înseamnă retro, tot ce înseamnă vechi, lucruri ce au patina timpului. Consignaţiile din Bucureşti mă înnebunesc! Nu deţin fondurile necesare, altfel mi-aş umple casa cu nişte obiecte care, efectiv, te bucură să le priveşti, să le ai în preajmă. De altfel, îmi adun în atelier lucruri care mă fac să mă simt bine.
Reporter: Aveţi preferinţe anume, legate de locurile în care vă place să pictaţi?
Marilena Ghiorghiţă: De vreo patru ani, verile pictez la Balcic, pentru că nu rezist. Pe mine, Balcic-ul m-a întors pe dos! Mulţi au lucrat aici. Eu, la Balcic, am simţit că e pământ românesc! Acolo este o lumină aparte. În afară de asta, de ce i se spune „golful fără anotimp”… Lângă castelul Reginei Maria, căci nu degeaba a ales locul, zici că nu e marea noastră! Nu sunt valuri, este linişte, este o lumină, un albastru pe care nu o să-l vedeţi, poate, în altă parte. Acolo sunt case româneşti, am găsit o cafenea mică, discretă, cu o cafea bună, unde am stat şi am făcut schiţe. Proprietarul chiar venise temător, să vadă ce fac, crezând că sunt de la Primărie. Din acel loc, se vede tot golful.
Reporter: Deţinerea acestei funcţii administrative nu v-a împiedicat să evoluaţi ca artist plastic?
Marilena Ghiorghiţă: Pot să spun şi da, şi nu. De ce? În primul rând, la început, sincer, am refuzat ideea de manager. M-am gândit o lună şi jumătate. M-au convins nişte lucruri frumoase care mi s-au spus. La propunerile iniţiale de a mă înscrie în concurs, mi s-a spus că pot face mult mai mult pentru colegii mei artişti, din această postură. Aş putea să-i ajut, să organizez cu ei expoziţii, să le fiu alături. Din acest punct de vedere, m-a încântat ideea. Am găsit înţelegere la nivel central şi chiar am o colaborare prin care facem nişte cataloage, care vor rămâne ca material pentru saloanele artelor. Am reuşit să fac schimburi cu filiale UAP din alte oraşe, având şi schimburi de expoziţii. Ce mai rămâne pentru mine? Reuşesc să mă regăsesc sâmbăta, duminica. Sunt fericită să stau în atelierul meu, să pictez. Nu am cum să nu pictez!
Reporter: Se cunoaşte faptul că a existat, la un moment dat, un conflict între dumneavoastră, în calitate de manager al Casei de Cultură „I. L. Caragiale”, şi autorităţile locale. Cum comentaţi?
Marilena Ghiorghiţă: Efectiv, nu a fost un conflict. Până să ajung să întrerup acest contract de management, m-am văzut cu actuala conducere administrativă, poate de vreo trei ori, la nişte discuţii. Nu a fost nimic personal. Au fost nişte influenţe, hai să spunem pe româneşte: s-au băgat nişte „strâmbe”. Eu nu am fost cunoscută ca om, nici ca profesor al acestui oraş, trecându-mi serii de copii prin mână. Pot sta cu capu’ sus, fiind o persoană care are coloană vertebrală. În situaţia în care am fost pusă, puteam să cedez, să-mi văd de treaba mea, la catedră. Dar, în situaţia în care copiii au căutat pe internet să vadă „ce pictează doamna” şi au găsit altceva, că nu-ştiu-ce fraude am făcut, că am delapidat şi au venit la şcoală şi m-au întrebat, atunci am ripostat, deschizând acţiune în instanţă. Să zicem cumva că, vina mea, oarecum, a fost că nu mi-am controlat mai mult subordonaţii, pentru că am avut încredere în ei, în oamenii care iau salariu pe ceea ce muncesc. Aceşti oameni sunt în proces cu mine. Totul a pornit de la recuperarea unor bani pe nişte bilete de avion, căci ansamblul folcloric «Prahova» nu a mai plecat în Cipru. A fost o treabă care s-a anulat. Se mai întâmplă. Ne-am grăbit să luăm biletele, presaţi de termenul impus de ofertă. Contractul fusese semnat, reieşind că s-au cumpărat acele bilete. Am semnat ultima, după ce au semnat toţi. Am sunat la firmă, să încercăm să returnăm biletele. Abia atunci au început problemele. Cert e că există un proces pe rol, în vederea recuperării sumelor de bani. Justiţia îşi va spune cuvântul. Am avut contractul întrerupt, cam un an şi opt luni, perioadă în care am fost la catedră. Am revenit de două săptămâni la conducerea Casei de Cultură. Mă bucură faptul că proiectele existente s-au derulat în continuare în această perioadă.
Reporter: Ca manager al acestei instituţii, ce proiect îl consideraţi important?
Marilena Ghiorghiţă: Tabăra internaţională, pe care am iniţiat-o dinainte de întreruperea contractului, cu pictori profesionişti, e unul din punctele forte, cred eu, prin proiectul meu managerial. Tot patrimoniul de valori care s-a adunat în aceste serii de tabără va constitui, poate, la nivelul unui primar curajos, fond pentru realizarea unei pinacoteci pentru Ploieşti. Eu adun aceste valori în patrimoniu. Când am plecat, valoarea lucrărilor lăsate din alte ediţii de tabără se ridica la vreo 3 miliarde de lei vechi, valoare contabilă în gestiune. Şi sunt nume de marcă, ale unor pictori străini care ne-au călcat oraşul. Lucrările lor sunt acum aici, în patrimoniu. Nu ştiu cât o să le mai ţin, pentru că spaţiul e foarte mic. Domnul viceprimar a fost încântat de ideea de a le da în custodie o parte, să arate Primăria ca una europeană. Să arate bine, în momentul când primeşte o delegaţie, să se vadă pe pereţi nişte tablouri profesioniste. Muzeul de Artă aparţine Consiliului Judeţean şi se referă la arta judeţului, dar a făcut foarte puţine achiziţii, în ultimii 20 de ani. Primeşte, într-adevăr, donaţii, dar şi acestea sunt foarte puţine. Cam aceste lucruri îmi doresc, în principal.
Reporter: Care este dorinţa de suflet a Marilenei Ghiorghiţă?
Marilena Ghiorghiţă: Aş vrea să putem să expunem, eu şi colegii mei, nu doar într-o galerie, singura în judeţ şi care e neîncăpătoare deja, fiind peste o sută de membri în filiala UAP. Vine tineretul din urmă. Ar trebui o pinacotecă a oraşului, cu valori într-adevăr de patrimoniu, pe artă contemporană. Numai băncile ştiu ce înseamnă aceste valori şi au început să achiziţioneze. Băncile au valori în tablouri! Au fost ani în care noi am fost solicitaţi şi au cumpărat lucrări. Până în 1945, a fost pinacotecă în judeţ. Lucrările sunt undeva, în Muzeul de Istorie. Carmen NEGREU